Editura Humanitas a tras vreo trei tiraje din “În sfârşit nefumător.” Nu credeam că se va vinde atât de mult în România, cartea lui Allen Carr, britanicul care, conform poveştii, fuma 100 de ţigări pe zi. Acum a murit. Sigur că pe certificatul său de deces nu scrie “nerăpus de fumat.” citeşte

Sătul de cârnaţi şi de sarmale, omul îşi mai doreşte şi mâncăruri mai rafinate. Iată o combinaţie mai stranie. Tajine de boeuf aux pruneaux şi Krumplileves. Adică friptură de vită cu prune uscate şi portocale, servită în deschidere de o supă de cartofi cu cimbrişor. Adică o reuniune galantă între bucătăria maghiară şi cea marocană.

“Am fost înzestrată cu nepreţuitul dar de a nu mă îndoi niciodată.”

Principesa Ileana, fiica cea mai mică a Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, mătuşa Regelui Mihai, s-a trezit în iarna anului 1948 că nu mai poate intra în Castelul Bran, trupele de ocupaţie punând sechestru pe toate bunurile sale. În popor i se spunea “Domniţa.”A luat cu ea doar o casetă cu pământ românesc. Cu greu a convins vameşii că e unicul lucru de valoare care-l ia cu ea. Blândeţea sa l-a făcut invidios până şi pe fratele ei Carol al ll-lea. Căsătorită cu Arhiducele Anton al Austriei a trebuit să-şi aducă pe lume cei şase copiii în afara ţării. Era prea populară în Regatul României. Semăna cu iubita sa mamă, regina Maria. După moartea fiicei sale Maria Ileana (Minola), în accident de avion şi a soţului acesteia, după dispariţia prematură a primului născut, Ştefan, şi divorţul de prinţul austriac se căsătoreşte cu doctorul Ştefan Isărescu. Mariajul cu fiul de boier mehedinţean nu durează decât cinci ani, în 1961 decide să se călugărească. citeşte

Lui Vasile Ursu Nicola, moţii îi spuneau simplu Horea. Când nu horea ridica munţii la răscoală. În semn de naţionalism,  guvernanţii de după Unirea de la 1918 au schimbat numele Aradei, cu Horea. Dar nu pentru Crăiuţul munţilor e cunoscută aşezarea în lume. Dâmbul lui Gâf a fost şi în the New York Times, cu celebrul său “altar de iubire.” citeşte

Crinul (Amaryllis) înfloreşte de Crăciun dacă ai prevăzut asta. Original din  Africa de Sud se adaptează bine în casă dacă bulbul a stat neudat, într-un loc răcoros, timp de şase săptămâni. Plantă nepretenţioasă, are nevoie de lumină directă sau indirectă doar când înfloreşte. Apoi, dezvoltă tulpine lungi, late şi verzi. Primăvarea face mai mulţi bulbişori care trebuie strămutaţi în alte ghivece. Întreaga vară pot sta la locuri puţin luminate. Doar toamna trebuie coborâţi în beci. Şi aşa dintr-una se fac mai multe.

Crinul pe care-l tot blagosloviţi e tot mai veşted pentru că nimeni nu a avut grijă să aibă şase săptămâni de tăcere.

Despre Biblioteca Familiei Regale

Un tânăr scriitor, bun organizator de evenimente şi un fin cunoscător a istoriei culturii române, m-a întrebat odată de ce nu se găsesc cărţi tipărite în limba română de dinainte de 1866, în afară de cele religioase? Un lung dialog ne-a convins pe amândoi că până la venirea lui Carol 1, ca domn în Principatele Române, nu exista o cultură de masă, chiar dacă paşoptiştii au încercat să scoată o populaţie din feudalism. Este meritul de netăgăduit al lui Carol l, fondatorul Dinastiei Regale, de a fi construit primele instituţii de cultură, universităţi la Iaşi şi la Bucureşti, Ateneul român şi mai ales întâia  Bibliotecă naţională (actuala BCU), ” spre binele tinerimii universitare de la toate facultãţile din ţarã, înzestrat cu o bibliotecã totdeauna deschisã”, aşa cum  scria la 3 mai 1891 preşedintelui Consiliului de Miniştri. citeşte

Prin beciurile domneşti ale vechiului Regat am descoperit o carte de poveste. Învelită în piele şi cu miros de jin ars, paginile mărturisesc viaţa unui martiriu unic în istoria neamului românesc. Mulţi ştiu cum au murit Brâncovenii.  Primul s-a sfârşit Clucerul Domnitorului sub iatagan, apoi copiii săi şi ultimul, Constantin Brâncoveanu.  Un tată şi patru copiii, decapitaţi. Puţini cunosc însă urzelile  marilor boierilor la Înalta Poartă şi misterul mormântului de la km “O” al Bucureştiului. Ce rol a avut candela în istoria ultimilor ani, dar şi Dimitrie Cantemir în distrugerea celui ? Dar mesajul Porţii cu şalul de mătase? Cum să fii ucis după ce ai plătit cele mai mari biruri din istoria Vechiului Regat? De ce nu a prevăzut Domnitorul ce i se va întâmpla? Misiune sau destin? Misterele caută scenarist şi regizor talentat.

Ca un legământ peste ani, aproape de pietrele funerare ale Brâncovenilor s-a recules Regele nostru după jumătate de secol de exil.

Două ore și jumătate din Alba Iulia, printre troiene și lame de buldozer, pentru a fi la ora 7 punct într-o secție de votare din munte, nu e o aventură ușoară. Cauciucurile de iarnă mă ajută să nu fiu o țestoasă bleagă pe patru roți. Culmea, ajung primul, ca niciodată în viață pentru că mai mereu mă las așteptat. Și tot ca o premieră, mă înțepenesc într-un scaun de observator. Și nu oriunde. În comunua lui Vasile Ursu Nicola, cunoscut ca eroul moților Horea.

Cuminte, prezint acreditarea. Simt “plăcerea” gazdei  când se trezește cu dihorul printre orătăniile curții. Deși nu am mutră de ecologist, distanța mi se pare copleșitoare. Președintele comisiei, Marin, e un prof de sport. Retras, pe post de fundaș de linie, nu mă trage de tricou, nici de căciula violetă. E frig în secție. Nea Ispas fochistu’ ne explică de ce trage greu centrala. “Referendumul” se ține într-o sală separată de cea pentru parlamentare Mă așez într-o poziție strategică. În calitate de turn de control. Trif, secretaru’ Primăriei, mă ochește. “Ce-i cu tine?” “Sunt camera ascunsă, la vedere”. Încerc o glumă. Timpul trece, sătenii coboară greu printre nămeți.

Horea e o comună pedelistă. Barul de lângă școală, firește cu afișul candidatului ARD, Corneliu Olar, se deschide cu întârziere. Intru, printre primii, odată cu inspectorul de la Primărie care aduce ucazul. Nexam bevutură! Hm. Dar ceai stropit, o mere? Nu primesc răspuns. Lumea moților procesează mai greu. Sau nu dă replici străinilor.

Revin după o vreme. În sala de vot aceiași liniște. Câteva babe rătăcite. Intră rapid un nas roșu, după care și primarul. Îl știu din pozele de pe net. Nu-mi pică fisa să-l întreb dacă e din stârpea lui Nicola, deși îi seamănă. La pata roșie.

Vasile Ursu Nicola       și primarul Nicola

Corneliu Olar epatează. Candidez contra unei sigle. Insist cine e contracandidat? O siglă. Deputatul PDL e plin de el. Până în ziua de azi nu am auzit nimic despre activitatea sa parlamentară. “Unde se votează pentru Gold?” întreabă hotărât o bădie. I se face semn către săgeata de pe ușa Referendumului. Mă întrețin cu un bătrân, în ușa școlii. Își lasă nevasta să se scuture de zăpadă singură. Îi zic ironic “dacă ar avea 18 ani era nu numai curățată, dar și mângâiată.” Trece la povești despre lume și viață. Jandarmul râde. Cum e la 86 de ani? întreb. Păi eu le țin de povești și alții le f..t. Votează pentru nepoții lui să aibă de muncă. “Să nu mai plece printre străini!”

“Fuse și consiliul, fuse și candidatul nos’ ” îmi dă președintele de secție raportul. Între timp am ne-am împrietenit. Trebuie să spun. Mi se povestește despre moți și despre minerit. Unii sunt “împotriviști” și

alții “Goldiști”. Puțini sunt cei care

refuză să voteze la Referendum. Pe aceștia îi chestionez afară pe stradă. Nu vor să se vândă bogățiile din munte. Ei cred că turismul e soluția pentru salvare, deși 90 la sută trăiesc din prelucrarea lemnului, supranumit “aurul” pădurilor.

Oamenii ies de la biserică. Se fac cozi la secțiile de vot. Remarc ținutele de sărbătoare. “Ne alejem noii politicieni”, aud o voce, Apoi, tăt un drac, remarcă o doamnă între două vârste.

După ora 13,00 sunt chemat la masă de către preoteasă. Parohul locului, Ioan Costea, trece direct la subiect, după ce sunt servit cu o afinată. E nemulțumit că vechea biserică și cimitirul au fost trecute la “Patrimoniu”. E opozant al proiectului Roșia Montană. Paisprezece ani a trudit la ridicarea unei biserici noi. Acum se luptă pentru Casa Parohială.

Spre seară luăm cota zăpezii cu dom’ președinte al secției de vot. 35 de centimetri. Păi dacă tot raportăm prezența la vot, apăi amu dăm și grosimea stratului de zăpadă.

La 21 se deschide urna de la “parlamentare”. La deputați, victorie copleșitoare a lui Olar, iar la Senat, sigla.

Două ore în care mai cade curentul. E tot mai frig și nu mai vine nimeni. Netul merge ca broasca la disecție. Cu greu aflu ceva vești din țară. În lipsă de altceva, întreb de ce i se spunea localității Arada, înainte de învârtoșarea naționalismului moțesc. Observatorii nu știu. Mă lămurește un bătrân. Arăduim de sute de ani. Adică, ei, moții, coboară din deal. Cuvântul vine din slavă. Și tot o dăm cu de la Râm ne tragem. Referendumul se încheie la ora 21,00. Iese cvorumul. 54 la sută pe toată comuna. “Impotriviștii” ies biruitori la Horea, fără ecologiștii înțepați la minte și setați, nu sedați, pe limba lui Gică Contra.

Aud că în celelalte localități, deși nu se face cvorumul, peste 60 de procente dintre moți sunt în favoarea redeschiderii minelor.

Mă despart de colegii mei de-o zi, de parcă ne-am fi cunoscut de-o viață. ajung odată cu voturile din pungi la Primărie. Obosit citesc pereții. Buletinele sunt bine păzite de jandarmi. Remarc o chestie interesantă. Un ONG-ul afișează pe pereți chestiuni legate de turism, în formă așa DA, așa NU. Mi se pare ingenioasă și utilă schema de protejare a patrimoniului. Un exemplu și pentru ecologiști.

Unul dintre jandarmi mă întreabă dacă rămân cu ei peste noapte, în Primărie, știind că drumurile sunt înzepezite. Îi zâmbesc și-i spun mulțam . Îmi vie 4×4 și plec, nu înainte de a-i ruga să nu mai bată suporterii pe stadioane.

Se lasă seara peste Apuseni. Tinerii nu au prea votat la Referendumul pentru minerit. Mulți dintre ei sunt prin crâșme sau la vreo poveste de seară. Pentru a se aduna cvorumul, am găsit o soluție simplă. În fiecare dintre cele mai importante secții de vot cu trafic, câte-o fată, până să treacă Testul Muntelui Găina, să se sacrifice pentru băieții în căutare de lucru. Mai întâi să pozeze și apoi să-i îndemne la vot. Nu pare o propunere indecentă, pentru că tot ce e de la Dumnezeu e frumos, păi nu? Urnele se închid la ora 23,00. Ce se întâmplă dincolo de această barieră impusă de lege e liber consimțită de părți.

Era o după amiază târzie a lui Decembrie 1991. Plecam de la redacția României libere împreună cu Sandi Piekalski, șeful de la foto. În mașină, am auzit știrea că la Moscova se dădea lovitura de stat. Pe loc, am zis “Ne întoarcem.” La Arcul de Triumf, Sandi frecându-și băiețește mâinile, a răsucit de volan. Știa că voi face o nouă revoluție la ziar. Era obișnuit cu stilul meu. Val vârtej am intrat în secretariatul de redacție. Am spus sec “schimbăm primele două pagini.” Cei de la externe erau deja plecați. Nu prea aveam cu ce umple paginile. Inconștiență juvenilă. Încropisem ceva din știrile de la Radio, dând titluri mari. Băcanu nu era în redacție. Mi-e mi se spunea “revoluția în direct.” Pregătit cu foile puține de text, încă nu sosiseră imagini de la Moscova, Corneliu Vlad, apărut de nu știu unde, și-a exercitat funcția de șef de secție. Mi-a tăiat elanul, spunând celor de la paginare că e destul o fotografie cu un bătrân pe prima pagină. Deasupra un tiltul impersonal”Roata lumii se învârte.” Ziarist cu state vechi în presa comunistă, probabil gândea că nu există dezlegare de mai sus. Am murmurat un “țac, țac, țac!” Revenim mâine cu subiecte ample, ne-a spus. Am crezut că turbez. Am ripostat “dar oamenii vor să fie la zi cu informațiile, nu după o săptămână!” Încă era moda bătrânească a știrilor de ieri publicate după două zile. Adică, a celor mestecate deja de presa occidentală. N-am dormit toată noaptea de nervi. A doua zi, cine era certat în ședința de redacție? Eu. Pentru că nu mi-am terminat treaba pe care am început-o. Atunci era să fiu sancționat. A doua zi mi-am pus ideea în cap că trebuie să schimb toată conducerea RL. Și într-o lună am reușit. Dar despre episodul Florica Ichim și crizele ei de isterie, altă dată.