Mulți ani nu i-am știut decât numele. L-am auzit pentru prima dată prin anii ’80 la posturile străine, într-o relatare despre reconstituirea PNȚ, făcută cu toate riscurile. Numele sever, întunecat, ardelenesc m-a frapat, iar acțiune mi-a trezit admirația necondiționată, pe care am oferit-o întotdeauna gesturilor care mi se păreau fără speranță. citeşte

EI au vorbit în numele poporului, EL a tăcut în numele Domnului. EI au ocupat palatele boierilor, EL s-a chircit pe priciul din celulă. În opt ani cât EI au sovietizat ţara, EL şi-a uitat limba. Când defilările brigadierilor se aprindeau de URAle, EL răcea betonul puşcăriei, împotrivă-le. EI organizau zgomotoase plenare, EL dădea la târnăcop în surdina braţelor moi. citeşte

Cunoaştem efectul reuniunii la vârf Churchill-Stalin-Roosvelt din Casa cu lei de la Ialta din februarie 1945, dar nu ştim ce a discutat Merkel, flancată de Holland, la Minsk, cu ţarul Putin. Acordul de dezarmare din estul Ucrainei nu funcţionează. Continuă agresiunea şinelor tancurilor ruseşti.  Vladimir Putin este primit triumfal la Budapesta, asta după ce Viktor Orban trage o vizită fulger în Serbia. După victoria Syrizei din alegerile din Grecia suntem mai izolaţi decât oricând. citeşte

Vorbind despre Simona Halep, cuvintele “curaj, voinţă, mândrie” sună butucănos în gura unui prim ministru. Ponta n-a făcut nimic pentru sport, dar merge pe arene ca-n cluburile de fiţe. Să fie văzut. Nu numai el, aproape toţi politicienii au scos ovaţii. Nu-şi dau seama că din gurile lor băloase sună ca icnetele Mariei Sharapova. Adică, ca dracu! Cacofonie intenţionată. citeşte

Sportul românesc este o parodie. În loc de organizare serioasă, noi avem parte de strălucire aparentă.
Noi vrem să creştem o generaţie nouă, într-un crez politic nou. Acesta este „sportul” românesc. (…) În ţara românească se face politică din sport şi sport din politică.

citeşte

Pe la orele amiezii, împreună cu Oana Stănciulescu, ajung la Puşcăria Jilava. Nu la Jiji, ci la Fortul 13. Ni se iau telefoanele mobile, la intrarea în Penitenciar. Întreb retoric gardienii: “Cum a negociat prin telefon Becali transferul lui Chiricheş din celulă?”. Fireşte, răspunusul, o lungă tăcere.
Unul dintre cele 18 forturi ale Bucureştiului, construite de Carol 1, la fel, ca majoritatea, o ruină a neputinţei noastre anticomuniste. Particip la manifestarea “Proiectulul 13, Memorialul Totalitarismului: Represiune şi Rezistenţă’, lansat de preşedintele Emil Constantinescu şi de FRD, fundaţia sa, în colaborare cu Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România. În zadar căutaţi Fundaţia Română pentru Democraţie pe net. Site-ul nu merge. O lume la cravată, în contrast cu răceala zidurilor. citeşte

După unele mici nesincronizări pe ruta Bucureşti-Munchen, interviul-eveniment cu Nicolae Stroescu Stînişoară, fostul director al Departamentului Românesc de la Radio Europa Liberă, continuă cu răspunsul la o întrebare despre alegerile din 20 mai 1990. Înainte de a fi „Duminica Orbului“, 20 mai a fost ziua de naştere a lui Corneliu Coposu (anul viitor, pe 20 mai, se împlinesc 100 de ani de la naşterea sa). Interviu realizat de Andrei Crăciun, 10 mai 2013, pentru Adevărul

citeşte

O fotografie care ar trebui să intre în toate manualele de istorie

Seniorul, invitat de Margaret Thathcer la Conferinţa Partidului Conservator Britanic în 1990, alături de Doamnna Doina Cornea. Oare câţi lideri români au mai fost aplaudaţi la scenă deschisă de reprezentanţii unuia dintre cele mai puternice partide din Europa? Era pe vremea când Corneliu Coposu cerea sprijinul marilor puteri ale lumii pentru democraţia română.
citeşte

Prin 1990, Margaret Thathcer l-a invitat Corneliu Coposu  la Conferinţa Partidului Conservator britanic. Când s-a proiectat figura emblematicului lider anticomunist pe un ecran gigant, pe care scria 17 ani de temniţă, întreaga sală a Congresului s-a ridicat în picioare şi l-a aplaudat pe cel pe care Ţuţea l-a poreclite Seniorul, îşi aminteşte Mişu Barcan, şoferul liderului PNŢCD. citeşte

În ziua primei sărbătoriri a Zilei Unirii într-o Românie liberă, iarna a coborât mai rapid în termometre. 1 decembrie 1990. Era un frig cu ciucuri de gheaţă. Ţi se strepezeau dinţii. Aşa un îngheţ de spaimă. Am fost la Alba Iulia împreună cu Bogdan Herţog şi divizia lui de reporteri ai Radio Timişoara. Intram să ne încălzim în car şi ieşeam să urmărim ciudata desfăşurare a “Vetrei Româneşti,” o organizaţie creată în laboratoarele puterii pentru a se opune UDMR. Încă de dimineaţă simţeam că mulţi nu au venit cu gânduri de ultraj naţionalist. Puzderia de pancarte ne obosea. Parcă erau mai multe decât tricoloruri. În mijlocul grupurilor venite de peste tot din ţară, fel de fel de agitatori vorbeau despre “cei care nu au mâncat salam cu soia”, despre “Corneliu Coposu care punea botniţe ţăranilor să nu mănânce struguri, pe vremea când era moşier”. Nimic despre moartea fruntaşilor ţărănişti la Gherla, la Periprava, la Canal. Ură şi paltoane negre. Extrem de lucioase, în contrast, cuşmele ţărăneşti ţuguiau mirări subiective.

“Stăpânirile şi domniile sunt vremelnice. Naţiunile vrednice, sunt eterne.”

citeşte

Au existat în România oameni politici care nu au vrut nimic pentru ei, nici să cineze cu grupul de la Monte Carlo, nici să obţină sinecuri, nici foloase necuvenite. E timpul ca poporul român să se reîntoarcă la valorile moralei creştine. PNŢCD va fi soluţia! Asta doar după  forfaitul liberalilor din toamnă.

Înjuraţi-mă!