Corpul de control al primului ministru a găsit nereguli administrative la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), în perioada în care Ioan Stanomir şi Vladimir Tismăneanu conduceau  instituţia fondată de Marius Oprea, pe timpul guvernului Tăriceanu, ca o replică la Comisia Prezidenţială de Condamnare a Comunismului, iniţiată de politologul american de origine română. După victoria în alegeri a PD-L, Vladimir Tismăneanu a uneltit împotriva părintelui IICCMER şi l-a pus în funcţia executivă pe protejatul său Ioan Stanomir. Ca urmare a demersului deloc etic, Vladimir Tismaneanu s-a auto-instalat ca preşedinte al Consiliului Ştiinţific al Institutului, clamând că are o funcţie onorifică. Deci neremunerată. citeşte

În ziua primei sărbătoriri a Zilei Unirii într-o Românie liberă, iarna a coborât mai rapid în termometre. 1 decembrie 1990. Era un frig cu ciucuri de gheaţă. Ţi se strepezeau dinţii. Aşa un îngheţ de spaimă. Am fost la Alba Iulia împreună cu Bogdan Herţog şi divizia lui de reporteri ai Radio Timişoara. Intram să ne încălzim în car şi ieşeam să urmărim ciudata desfăşurare a “Vetrei Româneşti,” o organizaţie creată în laboratoarele puterii pentru a se opune UDMR. Încă de dimineaţă simţeam că mulţi nu au venit cu gânduri de ultraj naţionalist. Puzderia de pancarte ne obosea. Parcă erau mai multe decât tricoloruri. În mijlocul grupurilor venite de peste tot din ţară, fel de fel de agitatori vorbeau despre “cei care nu au mâncat salam cu soia”, despre “Corneliu Coposu care punea botniţe ţăranilor să nu mănânce struguri, pe vremea când era moşier”. Nimic despre moartea fruntaşilor ţărănişti la Gherla, la Periprava, la Canal. Ură şi paltoane negre. Extrem de lucioase, în contrast, cuşmele ţărăneşti ţuguiau mirări subiective.

“Stăpânirile şi domniile sunt vremelnice. Naţiunile vrednice, sunt eterne.”

citeşte