“La Timişoara, anii de C.D. Loga şi de nebunii. Pe Semenic, schiam cu Raderberger şi la petreceri nu beam vin roşu să nu se păteze pantaloni albi din piele. Purtam adidaşi (originali) cu două numere mai 
mari, pentru că nu se găseau încălţări 39. Trăiam pe picior mic, dar cu energii mari. Poate de aia mi se şi zicea Piticul atomic. Călătoream mult, dar numai în spaţiul ex-sovietic. Secu’ nu-mi dădea paşaport să joc în Liga Europeană. Serveam băuturi fine, vorba Pieii Lungi, şi de aia ne numeam servitori. Doar după revoluţie am prins drag de moşiile bunicilor şi am devenit susţinător al proprietăţilor. Eram dintre cei care conjugam verbul <<a avea>> la pluralul Majestăţilor.”
Generaţiei mele rebele i-am dedicat poemul:
Din neamul Asăneştilor
(1)
Dacă şi civilizaţiile au pricini serioase de ciocniri
de ce nu ar avea şi poveştile războiul lor de întâietate?
Asăneştii din copilăria mea sunt altfel decât cei din lăstăria Bizanţului
atunci, când la început de vremi creştine,
doi fii de ţărani se răsculau împotriva mai marelui Luminii
tu desenează ce vrei, eu desenez ce ştiu, să vezi apoi deal pe desene!
Şi-au tras cei doi în plină armonie imperială, un regat samizdat,
vlaho-macedo-bulgar,
la ce-ar folosi răbojul acesta
lumea e tot în războaie cu usturoiul frecat în mojar.
Viaţa de ţar a lui Ionuţ Caloianul mai adună puţină memorie
Cherry, prezentul e mai aproape ca Ohridul lor
unde doar Struga lui Marin Sorescu şi Jugastru sfiala Doinei Uricariu
au mai ajuns să răscolească românismul din cenuşa imperiului
uitată în cremator.
Ard ciosvârtele
bucăţică, os de os
seminţii fumegă după seminţii,
la Bucureşti miticii încalţă Versace
şi leagănă dame pe umeri Vuitton,
în dichisite beţii,
la New York, fugarii se îmbracă,
după tabloul lui Matisse,
numai cu ii.
Dar despre isprăvile Asăneştilor copilăriei mele bântuie
şanţurile şi tarlalele nelucrate, pustii
cluburi, chiolhanuri, tripouri murmură povestea
atât în ritm de rap şi de salsa
mintea colectivă, o fleaşcă, îi ispiteşte pe ageamii,
fără editorialele tari ca fularul
cu sex, beţie şi droguri
cum să se mai mire generaţiile, cine mai poate să se mire?
oraşului meu rămas în istoria lumii
i-a rămas doar ISBN-ul de pe cartea de citire
şi i s-a dat demult riposta
nu numai prin întinderea Guernicăi, fără ramă,
cu personaje vii între Operă şi Catedrală
şi trepte de sânge, spălate de ploaie
Picasso ar fi fost asombrado
cum i s-a boţit până la desfigurare visul comunist
asemenea ceasurilor lui Dali prelinse pe capote
la colţul pânzei
semnătura mea vrea să-mi spună mie că exist
lor că mi-au pozat la poza de grup.
De pe strada Asăneşti pleca, cine pleca?
(2)
în plină teroare a gândului: de ce nu e la toţi ca la noi,
şi se întorcea noaptea, dimineaţa, la prânz şi seara
cu prea plinul din dotare
şi tomberoanele de gunoi, în chip de coifuri
pe scăfârlii.
Gaşca mea de combatanţi pe frontul supravieţuirii
repeta refrenul
lumii golite de plinul visat
făcea semn către letargia istoriei
poate vi se părea că demult s-a predat.
De acolo au plecat în lume lectori rafinaţi.
Cine? Dintre puicuţele tăvălite sau marcatorii la buzunare?
devoratori de unicate, ediţii princeps,volume de colecţie
mari cititori de etichete şi curcubee în zoaie.
-când burtă-verzimea sufla în balonaşe
şi zicea că-s clisoase-
iluştrii, deveniţi pe viaţă
membri ai Academiei
întâmpinau ultimul Laudatio cu aghioase.
Celor care ştiu unde, cum şi când
să dea ţoiul cu guleraş pe cristalul cu ploşniţa bibliotecii scoţiene
nici nu vă trece prin gând
ce ficaţi de cămile au unii
şi câte cefe de porc
au strivit printre grătarele bibliotecii din beci
exemplarele Basna şi puşculiţele York.
(3)
Oh, bieţi trecători pe străzi pustii
nici nu ştiţi cum odată lătrau veveriţele pe acolo
şi îmbrăcaţii în piele lungă ameninţau smintiţi:
lasă că vine tata!
şi tata era un cod
of, curve sfinte
ce dus cu plutonul
era regimentul.
(4)
Din neamul Asăneştilor s-au ridicat artişti,
dansatori,
birtaşi,
cărămidari,
doctori,
fotbalişti,
politicieni,
dar şi farsori,
circari,
ciorditori cu patalama
nici nu ştii, cititorule,
cât de lung poate fi pomelnicul
am cam făcut risipă de cerneluri şi mucava.
Schiorii de Raderberger aveau o trecere nebună la fetele slabe de pârtie,
rachetele Slazenger nu foloseau la nimic,
nu făceam încă trageri cosmice, pe acele vremuri de vipie, votcă şi turnee
dar ţoalele Sergio Tacchini ţineau locul costumelor de nuntă
şi vinul fiert în vadră
băieţii cu buhai de vită,
huduitori de faimă ai tăcutului oraş,
ultraşi cu simbrie
şi destin nărăvaş
scriau decorul pizmaş.
Aprigi comentatori, mereu cu gâturile uscate
şi uzi de alcool până-n bocanci,
toţi au coabitat sub zodia lui trage şi împinge
singurele chei deschizătoare de uşi
şi de lacăte cu panaş.
(5)
Viaţa avea spectacol
dar şi reprezentaţia noastră aduna spectatori,
mulţi amuşinau,
feline din poveste sau mardeiaşi de mahala
aveau de dat examene grele,
că doar nu urcam în vagoanele Lee
plicticoşi sau pocitanii
supărăcioşi sau fiţoşi
cu ce se laudă astăzi ăştia?
Mişelul care ne dădea târcoale
o tulise afară,
ştiam de soldă şi de livrea,
dar nu despre pornirile-i asasine
Herta Müller, supăra mult
şi trebuia lichidată puţin.
Noroc că serviciile germane i-au dat ticălosului de urmă,
altfel nu mai cobora un Nobel în Banat.
Scăpat din prinsoare,
într-un schimb de servicii,
s-a întors să bea acasă sucuri răcoritoare.
Noi n-am băut şi nu vom bea cu el la aceeaşi masă.
Nici nu ne plac fructele stoarse,
doar fermentate.
Tu nu ştii multe,
nu deosebeai lumea bună de criminali şi de lichidatori în serie
de unde să ştii că ecluzele noastre nu deschideau braţele în evantai pentru fişte-cine,
extremă perversiune,
trupeţii Asăneştilor scoteau nopţile din doze
lăsând milogilor să se bucure de zilele din sticle.
Unii se nasc proşti şi alţii se formează cu timpul,
proclama nebunul din flora dintre sălcii,
şi ăştia îngânau, frate, nimicul cu guleraş
în chip de spuma vieţii,
când scăpau de treabă sau de nevastă
noi ne ţineam, ca la nebuni,
de gât ca servitorii,
pentru că serveam,
nu ne ţineam de programe utilitare
şi băgam la sufertaş
trebuia să gustăm seva naturii
născute din mei şi răstignită în gât de porc
plecările noastre arătau, mă rog, mai mult a întoarceri,
nu te duci spre Mecca fără se te legeni
şi să sughiţi o rugă,
aşa era în filmul nostru.
(6)
De pomină a fost nu numai coborârea unui muguraş
în plină iarnă – cu ţinuta-i de vară –
şlapi, şort şi tricou, de firmă fireşte
şi creastă pe creier dată cu zahăr şi cu ceară
dar şi întrebarea şoferului de taxi:
spre trilulilu?
făcând palma stângă ca evantaiul la tâmplă,
semn de sorcovă sau bună vestire,
şi cum am eşuat la margine de târg
într-un apartament de bloc,
în timp ce gazda vorbea la cârnaţi
-în loc de telefon –
crezându-se Maigret,
comisarul 007.
Râdeţi?
Ce parcă vouă nu vi se întâmplă!
(7)
Sigur că visul înspre asfinţit
era în mintea tuturor
la unii cu şfunct, la alţii cu mărcuţe germane,
loviţi în aripioare,
toţi aveau curaj,
după vreo seară dansantă
erau cu geamantanele la uşă sau în spinare,
pornirea era un sevraj,
dar şi o derută
pentru perfidul regim
de umbre şi de oase.
(8)
În liceul meu erau, rozvani, trăistari
şi chiar avari,
cu ciute admirate
şi vulpi despuiate
bufonii năimiţi cu ora
făceau tumbe
când noi trăgeam ca vita, râsul în piept
şi luam vreo pauză din pocnitul tablei cu numele liceului de elită,
de ziceai că şcoala e un arsenal
de tragere continuă.
Mai erau clipe de scărmănat şi de întins
catifelele de trupuri
şi de tihnit, mai apoi, lihnita învăţătură
la un clondir apetisant
cu faine fete
zi, că nu ţi se face poftă?
Nimicul se perpelea sub ţucuraşi.
(9)
Dar barca de pe lac,
mereu tâlhărit,
strigat obădat,
supus mişto-ului până la răcnet,
el singur o încercase
şi azi, precum revanşa timpului,
doar lui i se cer autografe,
pe cărţi,
revere
sau cravate,
clarinet.
(10)
Toţi au dansat rapul rafalelor ucigaşe
şi au supravieţuit tranziţiei,
de la siluetă la cimpoi,
nu uita când mai treci să cânţi şi pe la masa noastră,
să aduci cu tine puţină memorie în sufertaşe
că poate am mai uitat şi ni se face poftă de trecut şi de noi.
Cine are certificat?
Să umple masa şi să decarteze
nu mai dau bilete de papagal
prea am jucat în filmul regizat de alţii,
revino-ţi!
Cu ce sunt mai aprigi Asăneştii lor uitaţi în pustie
decât arnăuţii care duc povestea mea mai departe?
papagalul vinde la talcioc colivie
şi muţii citesc cu voce tare din carte.
Şi ce mai revanşă
crispată, costelivă
pe lacul din Secu
pluteşte în derivă
caloianca, la braţ cu fiul generalului,
kent să mai vin,
în ciuda papagalului,
eu am să vin mereu cu dovad(r)a.
din volumul: Ţigara unui viitor de paie
