Gheorghe Glisici, extrema stânga a juniorilor Ripensiei Timişoara, a plecat să reîntregească echipa celestă. A fost ultimul supravieţuitor al epocii când cluburile româneşti jucau de la egal la egal cu marile formaţii europene. citeşte

Am purtat un titlu de “glorie/ce face istorie” pe vârful Mohoru (2337 m), din Munţii Parâng, spre cel mai fascinant lac glaciar pe care l-am văzut vreodată. citeşte

În urmă cu patru ani, m-am întâlnit cu reprezentanţii Peluzei Sud. Tinerii furioşi şi liberi n-au dorit să susţină proiectul meu: mutarea ACS Recaş la Timişoara. Au fost foarte tranşanţi. Doreau să pornească din ultima ligă. Atunci le-am zis: “cum aş putea să cer bani de la consiliul local sau de la judeţ pentru o echipă din Municipiu?” Şi drumurile noastre s-au despărţit. Ei pe uliţele Leucuşeştilor, Bacovei, Racoviţei, prin noroaie şi terenuri virane, eu spre autostrăzile primei ligi. Cei şase lideri ai Druckeria erau amatori în conducerea unei instituţii. Le-am spus că timpul, ca la Marin Preda, nu are răbdare. Eram ferm hotărât că prin aducerea lui Daniel Stanciu şi a consacraţilor Gabriel Cânu, Ovidiu Popescu, Ianis Zicu, Nuno Claro să ne batem la titlu. citeşte

Băieții in ghete știu toate melodiile Peluzei Sud. Am petrecut noaptea campionilor împreuna. Sunt mândru de ce au putut realiza în doar patru ani Druckeria şi Drojderia. Un fenomen unic în Romania. Cei mai frumoși ani sunt cei ce vor veni.

În seara asta, după victoria lui ASU Poli la Craiova, în Timişoara se dăstupă uiegile, doar unul ce-nvârte marvele Becicerecului şi a lui Rusu casă e pus pe potcă. Are un cune la bobric, obrazu-i covăsât. citeşte

Patrick Ekeng a murit la 300 de metri de cel mai modern spital al Bucureştiului. Ştirea face înconjurul lumii. Salvării i-au trebuit aproape trei minute să ajungă la locul prăbuşirii mijlocaşului. Nu avea aparate de resuscitare. Cum a reuşit medicul lui Dinamo să-i facă masaj cardiac într-o maşină mică? De ce nu s-au aplicat procedurile de resuscitare în situ? Cum de se poate muri într-un oraș în care urletul strident al unei ambulanțe se aude o dată pe minut? Cine e vinovat de întârzierea ambulanţei? De ce sportivilor nu li se fac investigaţii cardiace amănunţite? Oare Patrick avea vreo suferinţă ascunsă? S-a pus vreun blestem asupra lui Dinamo? citeşte

Am dus la Federaţia Română de Atletism un buchet de 40 de narcise. Nu că nu aveam mai multe flori, dar aceştia sunt anii de când mi s-a cerut să fac linişte în casă. “Sare, Ioli,” îmi spunea tata, medic sportiv. citeşte

Trupa de pitici de pe strada Someşului avea o lobdă de piele cu şireturi. Băieţii jucau zilnic fotbal pe stradă. Au spart odată două geamuri ale casei mătuşii Clara. A venit geamgiul, năimit de părinţi, şi a adus într-un cadru de lemn două sticle groase de la Atelierul Oglinda. Viaţa şi-a reluat cursul. Copiii jucau în Adidaşi originali, pentru că fabrica era alături. Treningurile lor erau mereu curate. Aveau şepci albe şi tricouri violete. Îşi spuneau “piticii lui Poli.” citeşte

Fostul sprinter ganez, Kenny Andam, azi manager al mai multor fonduri de investiţii americane, vrea să ia în căsătorie sârca lui Robu, urâtă, dar cu dotă. citeşte

După Unirea de la 1918, doi savanţi români au creat două fiinţe nemuritoare. Una la Cluj, alta la Timişoara. Primul venit pe lume a primit de la naştere o şapcă roşie. Cel de-al doilea, un tricou alb-negru. Universitarii i-au legănat, i-au învăţat cum să se poarte în lume. Au crescut mari. S-au bătut cu mari nume ale bătrânului continent. Au îngenunchiat stele şi dinamoviate. S-au mai prăbuşit. Apoi s-au ridicat. Au luat-o de la capăt. Mereu în arenă. Cu fruntea sus. Pe ei oamenii i-au iubit. Au fost purtaţi pe braţe de cel puţin trei generaţii. Dar de ce sunt atât de tineri. Atât de entuziaşti. Dar de ce sunt ei nemuritori? citeşte

1 octombrie 1980 – 1 octombrie 2010

Atunci am eliminat Celtic-ul
“1 octombrie este o zi care va rămâne mult timp în memoria colectivă. Dis de dimineaţă, am umplut arena. Cimpoaiele scoţienilor erau biete foale din atelierele de potcovit caii în vacarmul de nedescris al masei de druckeri încinşi la maximum. Poate că niciodată nu s-a strâns atâta energie în sufletele bănăţenilor. Ore întregi s-a cântat pe ritmurile „submarinului albastru”, de parcă Londra era pe Bega nu pe Tamisa. O mare violetă se întindea peste tribune. citeşte