Am dus la Federaţia Română de Atletism un buchet de 40 de narcise. Nu că nu aveam mai multe flori, dar aceştia sunt anii de când mi s-a cerut să fac linişte în casă. “Sare, Ioli,” îmi spunea tata, medic sportiv.
Ultima dată, când am trecut pe lângă ea, pe Primo Nebiolo, i-am zis tare “sărut mâna, stimată doamnă”. S-a uitat la mine şi mi-a spus că mă cunoaşte de undeva. “Sunt jurnalist”, i-am şoptit. M-a văzut la televizor. I-am mărturisit că o iubesc de 40 de ani, de când am fost rugat să tac”…sare, Ioli”. Pe vremea când urca pe cele mai înalte podiumuri din lume nu mă cunoştea. La ultima întâlnire am povestit despre Rege. Ne-am despărţit urându-ne Szia! Aşa ca la noi la Timişoara.
40 de ani am tot aşteptat ca cineva să mai deţină zece ani la rând supremaţia mondială. Puţini au fost. Dar eu nu i-am cunoscut.
Am fost azi în sala rece de la intrare în FRA. “Citius, Altius, Fortius” scria deasupra sicriului negru. Lumea nu s-a înghesuit. Am putut să-i spun în surdină SZIA, IOLI! Mama ei era unguroaică. Înainte de a fi stelistă, a crescut şi făcut performanţă pe Electrica din Timişoara.
Ioli, să ai lumină, la ultimul salt!
