Medi și puiul de lăstun

Medi, cu ochiul sticlos şi clonţul ei mare cât veacul, trăncăneşte despre moarte şi viaţă puiul de lăstun aşteaptă lămurirea.

Ultimul jucător al Ripensiei a plecat puţin

Gheorghe Glisici, extrema stânga a juniorilor Ripensiei Timişoara, a plecat să reîntregească echipa celestă. A fost ultimul supravieţuitor al epocii când cluburile româneşti jucau de la egal la egal cu marile formaţii europene.

Italia sub zodia celor “5 stele”

Mişcarea “5 stele,” ultranaţionalistă, înfiinţată în anul 2009 de comediantul italian Beppe Grillo,  a obţinut ieri, conform Exit-Poll-urilor, 29% din sufragiile alegătorilor din cizmă.

Ruga lui Ezicăprar

Penalii scoate-i la raport, femeie, cu denunţuri scrijelite pe beţe de cort, adu-i ruşinaţi în lanţuri,

Cruduţa şi Marele Urs

Cruduța era un vrej în pădure. Licuricii și fluturii de noapte au vegheat-o. Unchiul Sam, stăpânul pădurii, a avut grijă ca ea să fie udată, tunsă, frezată și pregătită pentru ziua venirii Marelui Urs. Te-ai fi așteptat să i se citeşte

Categoria: Editoriale

Spun NU, pentru a nu fi ca toată lumea

M-am îmbrăcat o singură dată în frac, la ziua Regelui. Nu-mi fac selfie-uri cu politicieni. Dau like-uri la flori, niciodată la câini sau pisici. Fotografiez chipuri, doar pentru a înţelege mai bine lumea. Mă rog sub cerul senin, sărut o floare, cred în Dumnezeu, dar nu în ritualuri religioase. citeşte

Despre bătrânescul obicei de-a da sfaturi tinerilor

Parcurg des scrierile confratelui Lucian Mândruţă. Textul său e pufos, asezonat cu drajeuri de umor, uşor de mestecat. Pe alocuri calofil, dar plăcut dilematicilor, scrisul său e asemenea unui macramé pus peste elefanţii de porţelan din bibliotecile românilor, obişnuiţi să cumpere cărţi mai mult pentru etichetă, decât pentru hrană spirituală. citeşte

Nunta la românii bogaţi

La nunţi le vezi făţărnicia. Vor să fie nobilii vremurilor noi, admiraţi, chiar respectaţi, fără a împărtăşi binele. Conjugă verbul “a avea” doar la persoana întâi. Nu poartă cu ei smerenia celui care a dăruit a şi dobândit. Vorbesc apăsat, fără a purta cu ei simţul măsurii. Le plac onorurile, dar nu ştiu cum să păşească. Resfiră grimase, când lumea le cere îngăduinţă. Plimbă trufaş ţinute la modă. Sub pălăriile coviltir ascund urmele de chipie, iar cefele groase le trădează purtările gurmande. Să-i vezi la mese cum înfulecă şi se scobesc în dinţii de faianţă!

Au bani, dar n-au nobleţe. Coboară din limuzine închişi la vestoane, pentru a nu le sări din piept sufletul gol. Le plac doar simbolurile grandioase, pentru a le ascunde nimicnicia. Nu le vezi aura, doar le simţi damfurile. Un bun simţ proverbial te îndeamnă să nu te duci să le smulgi măştile. Tu ai biblioteci de cărţi citite, el are rafturi cu volume la metru. În tine neprihănirea e acasă, la ei zorzoanele fac casting trufiei. Tu ştii taina iubirii şi forţa sentimentală a şoaptelor. Dragostea în ei e ţipată. O ţigănie. Scenă jucată.

Dacă vrei să le înţelegi purtarea îţi recomand cartea ImpostURA – despre fals şi puterea falsului.

Ăsta e blestemul pe care-l poartă poporul român după ce şi-a zidit la Canal, Sighet, Periprava, Piteşti, Aiud, prin gropile comune, adevărata nobilime.

SLUGILE AU AJUNS STĂPÂNI!

 

 

Fundu Moldovei: de la minerit, la muşcătura istoriei

Din programul de dat cu capul în cuiul hărţii lui Gheorghe Flutur, Crăciun în Bucovina, am ales Fundu Moldovei. Nu voi comenta huzurul propagandistic, nici interesul electoral al preşedintelui Consiliului Judeţean Suceava, de a atrage cât mai mulţi turişti în zona sa. citeşte

Morala: un principe alogen poporului român

Trăim vremuri tulburi şi de maximă derută. Oraşele par furnicare de alergători bezmetici. Tembelismul şi-a făcut minaret în fiece cartier. La sat e mai multă corvoadă, dar parcă mai puţină disperare. Lipsesc spiritele luminate, dascălii vrednici şi părinţii educaţi. Şi asta e tot o criză, care nu se vede şi nu se simte. La tot pasul, predicatori de rele sau lele nebune gînguresc despre lume şi viaţă. citeşte

Gândurile unui prost

Nu am devalizat Bancorex. Nu am făcut afaceri cu statul. Nu am off-shore-uri. Nu mi-am „parcat“ măcar un milion de euro. N-am nici măcar patru case. „Ai fost degeaba în poziţii de comandă. Eşti un prost!“. Aşa mi-a replicat recent un confrate jurnalist, şef de gazetă. Şi nu am negat. Da, sînt un prost. Recunosc. citeşte

Copiii dolofani ai tranziţiei

Copiii dolofani ai tranziţiei se învârt în cercuri înalte, au maşini luxoase, privesc lumea de sus, au tupeu şi cred că totul li se cuvine. Beizadelele zilelor noastre, pentru că despre ele vine vorba, inspiră mulţi colegi din generaţie. Progeniturile au părinţi bine situaţi, care-i ajută să se desăvârşească. Îşi fac de cap, învârt totul pe degete, pentru ca au pe cineva în spate. Ei ştiu că legea e pentru căţei. Au o lume aparte. Trăiesc diferit de majoritate. O adunătură cu pretenţii de elită este venerată. Învârtiţii tranziţiei, cu progeniturile lor cu tot, au creat modele maladive pentru viitorul societăţii româneşti. Mulţi văd că mersul nu e acelaşi pentru toţi. Înţelepciunea lor se invecinează cu a altor reprezentanţi ai unor civilizaţii milenare din aceeaşi maică latină care le spunea fiilor ei, altfel atât de gălăgioşi, “festina lente”. Ei nu vor să avanseze diferit. Toţi doresc să bată acelaşi pas cu descurcăreţii.
Pentru că pregătirea intelectuală a multora dintre învârtiţi e de doi lei, babacii se gândesc să-i aşeze de mici în fotolii politice, acolo unde nu-ţi trebuie prea multe aptitudini, decât găleţi cu tupeu şi vid prin celula bunului simt. Dacă nu mai e loc şi pentru ei prin structurile de putere, li se creează un SRL mic unde să învârtă afaceri mari. Progeniturile sunt fiinţe care nu seamănă cu ceilalţi de vârsta lor. În ochii celor care nu-şi permit decât o Cola la sfârşit de săptămână apar ca adevărate “modele”.  Într-o lume pervertită, în loc să fie puşi la zid, ei sunt veneraţi. În  pseudo-civilizaţie golul e plin. Derbedeii nu poartă nume de sfinţi. Ei au nick-name-uri că aşa e mai de bon-ton. Au locuri privilegiate în cârciumi, restaurante dar şi în panoplia universului de valori ai multor semeni. Sunt apreciaţi pentru că “învârt”. Tinerii venerează ce ar trebui să deteste.
Există azi la noi o lume întoarsă cu dosul în sus. Dacă nu ar fi tragic, ar fi comic. Indivizii se dau jos din merţane şi agaţă fetele cele mai drăguţe. Îşi permit lucruri ce alţii doar visează. Ce contează că ei merg în Occident şi de acolo se întorc doar cu numele de casinouri în minte şi cu locurile de perversiuni. Fac fiţe, vorbesc în şabloane. Pe nimeni nu interesează că  ei siluiesc limbile precum puicuţele, mulţumite doar cu o masă sau cu o plimbare cu limuzina.
Părinţii se îngrijesc de locurile lor călduţe, pentru vremea când se va face schimbul de generaţii. E de tot plânsul, când te gândeşti că aceşti oameni de carton vor desăvârşi România europeană. Fără pic de cultură, doar cu şcoala vieţii, se vor duce prin casele mari ale bătrânului continent cu bagajul pe care l-au dobândit. Cu unghiile netăiate, dar cu costume Armani, cu înfăţişare cabotină, dar cu parfum franţuzesc, vor reprezenta interesele unei biete naţiuni triste, pline de prejudecăţi.
Beizadelele, devenite modele pentru o societate fără cultura valorilor, vor duce mai departe obiceiurile foştilor ştabi de partid, azi mari în funcţii. Şi, uite aşa, comunismul se va perpetua nu din determinism, ci dintr-o genă ascunsă.
Nu cred în destin. Dar parcă îţi vine să-ţi iei câmpii, numai la gândul la ce urmează. Nu mă simt reprezentat de ei. Dar cui îi pasă de părerile mele? (Copiii dolofani ai tranziţiei se învârt în cercuri înalte, au maşini luxoase, privesc lumea de sus, au tupeu şi cred că totul li se cuvine. Beizadelele zilelor noastre, pentru că despre ele vine vorba, inspiră mulţi colegi din generaţie. Progeniturile au părinţi bine situaţi, care-i ajută să se desăvârşească. Îşi fac de cap, învârt totul pe degete, pentru ca au pe cineva în spate. Ei ştiu că legea e pentru căţei. Au o lume aparte. Trăiesc diferit de majoritate. O adunătură cu pretenţii de elită este venerată. Învârtiţii tranziţiei, cu progeniturile lor cu tot, au creat modele maladive pentru viitorul societăţii româneşti. Mulţi văd că mersul nu e acelaşi pentru toţi. Înţelepciunea lor se invecinează cu a altor reprezentanţi ai unor civilizaţii milenare din aceeaşi maică latină care le spunea fiilor ei, altfel atât de gălăgioşi, “festina lente”. Ei nu vor să avanseze diferit. Toţi doresc să bată acelaşi pas cu descurcăreţii.
Pentru că pregătirea intelectuală a multora dintre învârtiţi e de doi lei, babacii se gândesc să-i aşeze de mici în fotolii politice, acolo unde nu-ţi trebuie prea multe aptitudini, decât găleţi cu tupeu şi vid prin celula bunului simt. Dacă nu mai e loc şi pentru ei prin structurile de putere, li se creează un SRL mic unde să învârtă afaceri mari. Progeniturile sunt fiinţe care nu seamănă cu ceilalţi de vârsta lor. În ochii celor care nu-şi permit decât o Cola la sfârşit de săptămână apar ca adevărate “modele”.  Într-o lume pervertită, în loc să fie puşi la zid, ei sunt veneraţi. În  pseudo-civilizaţie golul e plin. Derbedeii nu poartă nume de sfinţi. Ei au nick-name-uri că aşa e mai de bon-ton. Au locuri privilegiate în cârciumi, restaurante dar şi în panoplia universului de valori ai multor semeni. Sunt apreciaţi pentru că “învârt”. Tinerii venerează ce ar trebui să deteste.
Există azi la noi o lume întoarsă cu dosul în sus. Dacă nu ar fi tragic, ar fi comic. Indivizii se dau jos din merţane şi agaţă fetele cele mai drăguţe. Îşi permit lucruri ce alţii doar visează. Ce contează că ei merg în Occident şi de acolo se întorc doar cu numele de casinouri în minte şi cu locurile de perversiuni. Fac fiţe, vorbesc în şabloane. Pe nimeni nu interesează că  ei siluiesc limbile precum puicuţele, mulţumite doar cu o masă sau cu o plimbare cu limuzina.
Părinţii se îngrijesc de locurile lor călduţe, pentru vremea când se va face schimbul de generaţii. E de tot plânsul, când te gândeşti că aceşti oameni de carton vor desăvârşi România europeană. Fără pic de cultură, doar cu şcoala vieţii, se vor duce prin casele mari ale bătrânului continent cu bagajul pe care l-au dobândit. Cu unghiile netăiate, dar cu costume Armani, cu înfăţişare cabotină, dar cu parfum franţuzesc, vor reprezenta interesele unei biete naţiuni triste, pline de prejudecăţi.
Beizadelele, devenite modele pentru o societate fără cultura valorilor, vor duce mai departe obiceiurile foştilor ştabi de partid, azi mari în funcţii. Şi, uite aşa, comunismul se va perpetua nu din determinism, ci dintr-o genă ascunsă.
Nu cred în destin. Dar parcă îţi vine să-ţi iei câmpii, numai la gândul la ce urmează. Nu mă simt reprezentat de ei. Dar cui îi pasă de părerile mele? (Evenimentul zilei, 3 aprilie 2003)

Staţia Piaţa Universităţii

Se spune ca generaţiile care nu au idealuri, care nu cred în nimeni şi în nimic sunt simple grupări irosite, pagini moarte-n registrul de supravieţuire al unei naţiuni. Mircea Eliade considera generaţia Criterion-ului drept prima şi ultima fericită din istoria poporului român. A trebuit sa treacă şase decenii pentru a se ivi următoarea. Generaţia născută în “Piaţa Univesităţii” e una împlinită. Oamenii formaţi acolo sunt astăzi realizaţi.  Sunt nişte învingători, chiar dacă nu recunosc. Au biruit fără a lua prizonieri sau pradă de război. Toate idealurile lor compun azi agenda guvernamentală, ca supremă revanşă a unei elite bătute pentru că a prevăzut drumul drept. Duşmanii de ieri cântă azi pe portativul din Piaţă. Manifestanţii, stigmatizaţi atunci, consideraţi fie cârduri de utopici, căzuţi în stradă,  grupări de visători reacţionari, fie – maliţios spus – adunături de sofişti, neadaptaţi vremurilor de acalmie care au urmat căderii “ancien regime”-ului, îşi văd azi ideile puse să guverneze ţara.
Pentru o lume costelivă şi neinstruită, păreau a fi de pe altă lume. Propovăduiau noţiuni abstracte pentru un neam proaspăt descarcerat din carapace. Ironizaţi, bătuţi, batjocoriţi, au continuat să întreţină flacăra speranţei. Atunci nu şi-au dat seama că sunt prea naivi pentru o luptă atât de mare. Se simţeau puternici în universul lor de încredere.  “Golanii” se grupau zilnic în centrul Bucureştiului de unde îşi luau “raţia de libertate”. Gânditorii din agora, asemeni lui Socrate, erau condamnaţi de o mulţime neinstruită, pentru vina de a fi promotorii “idealismului obiectiv” şi căutători ai adevărului născut în oameni.
Supravieţuitorii “Pieţei Universităţii” sunt primii oameni normali. Ei au învăţat cel dintâi cum e “să începi să trăieşti în istorie”, vorba poetului naţional. Unii dintre ei au rămas utopici. Vorbesc mult şi în afara subiectului. Mulţi sunt pragmatici şi constituie pilonul central de susţinere a capitalismului. O parte reprezentativă formează curentul “workaholic”, muncind din greu şi eficient, pe bani mulţi. Alţii au luat drumul exilului, ne mai  având răbdare să aştepte realizarea idealurilor. Toţi sunt însă împliniţi spiritual. Cauza lor s-a dovedit, în cele din urmă, cea dreaptă. Dacă azi se vorbeşte despre circulaţie liberă, despre NATO, Europa – stat de drept, este pentru că frumoşii nebuni din primăvara democraţiei româneşti au avut tăria să folosească simbolurile ca unice arme de luptă contra unui aparat năimit de privilegii, grade şi armuri.
În timp ce Piaţa cânta numele solidarităţii, “bravii” împărţeau caşcavalul. Atunci când frumoşii nebuni făceau revoluţii, pragmaticii reconstruiau structurile de putere. Când idealiştii lansau viziuni despre lume, oamenii regimului dădeau basca pe pălărie şi învăţau, în taina, cum e sa devii european în variantă carpatină.
P.S. Atenţie, se închid uşile, urmează staţia “Piaţa Universităţii”, cu peron pe partea dreaptă! (Evenimentul zilei, 15 iunie 2003)

Binele şi răul merg împreună

Alegătorii obişnuiesc să spună că politica are două feţe. Majoritatea îi aseamănă pe politicieni cu femeile de moravuri uşoare. Pentru mulţime un lucru este clar: fie că ocupă băncile parlamentare ale opoziţiei, fie cele ale puterii, politicienii sunt totuna. Sunt tot oameni. Au aceleaşi pofte, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi caractere. Puţini ştiu legenda realizării “Cinei cea de taină”, capodopera din Milano a lui Leonardo da Vinci, precum şi motivul pentru care a fost pictată în aproape cinci ani. Maestrul a avut probleme în găsirea imaginii asociate răului, binele fiind uşor de ilustrat de către ucenici. Acelaşi om a pozat şi pentru Bine şi pentru Rău. Realizatorul capodoperei era convins că aceiaşi fiinţă poate fi privită diferit.
România a fost recunoscută ca ţară democratică doar după alternanţa de putere, după schimbul de locuri dintre cei mai puţini răi, cu cei mai puţini buni. Astăzi se tot deschid şi se închid capitolele de negociere cu Uniunea Europeană, se tot dezbat temele de lucru, se tot invocă legislaţia comunitară, doar un singur aspect nu se pronunţă deschis: establishment-ul politic.
Pat Cox, preşedintele Parlamentului European, a tras o vizită zilele acestea la Bucureşti pentru a discuta de te miri ce. Un lucru nu s-a rostit public: nevoia existenţei unui spaţiu politic dual, compus din putere şi opoziţie. Care este alternativa la guvernarea PSD-ului? Nimeni nu găseşte răspunsul la întrebare. Ţara noastră suferă de un handicap major. Nu are o opoziţie credibilă şi reprezentativă. Scena politică este invalidă, lipsindu-i un partid de reflecţie europeană. În condiţiile în care PNŢCD, membru al Partidului Popular European, cel mai reprezentativ grup politic din Parlamentul European, este sub un prag electoral semnificativ, iar PNL nu face parte dintr-o familie de putere la Bruxelles, Bucureştiul este întrebat permanent de establishment, binele şi răul politic englezesc, cel care asigură durabilitatea unei construcţii pe termen lung. Problema alegerilor anticipate care se tot flutură zilele acestea pe cerurile Cotroceniului şi ale Palatului Victoria ar putea soluţiona şi această ultimă necunoscută. Ecuaţia nu stă deloc în sertarele Puterii. E singura care nu depinde de Guvernul Adrian Nastase.(Evenimentul zilei, 14 noiembrie 2002)

tag-uri:

Integrarea europeană în varianta Jucu

Doi ani de UE. Satul românesc nu a ieşit din sărăcie. Guvernul român, prin Ordonanţa 7, a pietruit drumuri, a construit podeţe, a tras apă mai aproape de casele oamenilor. Bordeile nu au căzut sub presiunea programelor de modernizare. Nici nu acesta era scopul. Doar intrarea în civilizaţie. Omul rămâne cu chirpiciul, administraţia cu infrastructura şi primăriile cu gândul spre alegeri. citeşte
tag-uri: , ,