Doi ani de UE. Satul românesc nu a ieşit din sărăcie. Guvernul român, prin Ordonanţa 7, a pietruit drumuri, a construit podeţe, a tras apă mai aproape de casele oamenilor. Bordeile nu au căzut sub presiunea programelor de modernizare. Nici nu acesta era scopul. Doar intrarea în civilizaţie. Omul rămâne cu chirpiciul, administraţia cu infrastructura şi primăriile cu gândul spre alegeri.Anul 2008 va fi unul al electoratului. Se vând reţete ale succesului în plină stradă. Omul se lasă lesne amăgit. Visarea nu costă. Promisiunile nu dor. Varianta din bucătăria partidelor şi a filialelor lor comunale e simplă. Se frământă uşor aluatul speranţei, se întinde pe masa bunăvoinţei, se taie felii subţiri peste care se pun promisiuni uscate şi apoi se bagă la cuptor. După ceva timp se scot şi se servesc fierbinţi. Neapărat în pieţe publice. Cu ţuică şi vin. De voie bună se pune muzică de iarmaroc. Produsele, chiar dacă par minciunele, nu sunt. Poartă nume pompoase. Vin din lumi străine locurilor. Se cheamă oferte de bunăstare. Poporul e aprig la tocmeli. Pâine şi circ contra voturi la alegeri ce vor fi să vie.
La Jucu a poposit Nokia, în ciuda eforturilor cancelariei germane şi a presiunii arbaiterilor rămaşi fără mia de euro. La noi merge şi cu suta. Românul se mulţumeşte cu mult mai puţin. Decizia satului acţionar de a muta fabrica în Ardeal a avut simple raţiuni economice. De câştig. Poate peste vreo zece ani se vor muta şi mai la est. Ce ţi-e şi cu globalizarea pe care ei occidentalii au susţinut-o şi acum se întoarce împotrivă-le, precum un bumerang. Aşa-i în mileniul trei. Nu-i pentru cine se potriveşte, ci pentru cine se nimereşte.
Nu vor mai cumpăra nemţii Nokia. Mare brânză. Vor veni alte grupuri ţintă. Telefoanele mobile au pătruns şi la papuaşi. Pe ei nu-i interesează, cum pe nimeni dealtfel, unde e produs noul Volzwagen.
După anunţul Nokia de a muta fabrica la Jucu, peste sătenii din aşezarea uitată a Transilvaniei plouă cu oferte. Mai nou, firme de consultanţă ale Mercedes-ului amuşinează şi chiar fac rapoarte pe bune. Cum de a devenit muncitorul sătesc român atât de competitiv, deodată? Misterul nu poate fi căutat decât în lipsa de creativitate a occidentalilor şi modul mimetic de a face business. Ce mai contează cum şi de unde vin: E bine că vin şi gata.
La 30 de km de Bucureşti, într-un sat cu nume de lac sau de vacanţă, altor săteni li s-a vândut pontul cu Eldorado pe pajiştea comunală. Chemaţi la referendum de un primar intreprinzător, cu puţină carte şi multă artă combinatorie, au votat în proporţie de 97% pentru concesiunea celor 57 de hectare unui developăr străin, care va aduce 300 de milioane de euro pentru construcţia pe islaz a unei piste de Grand Prix. Adio, păscut, adio liniştea din sat. Cine să mai creadă că satul românesc nu e pe calea modernizării.
Jucu, Snagov, două pete luminoase ca o negare a întunericului sau prăfuitului “veşnicia s-a născut la sat”. Până şi liniştea poetului din Lancrăm a fost tulburată de construcţia unei săli de sport. Lumea se schimbă, mormintele rămân (Revista de administraţie publică, februarie 2008).
