Cel mai probabil că, dacă nu s-ar fi născut în patria luminilor, stimabilul J.-J. Rousseau (Jean-Jacques, și nu Jay-Jay) ar fi văzut lumina zilei sub umbra viiilor mioritice. Se pare că poporul român consideră proprietatea un mit, iar dreptul statului de a o proteja împotriva celor care nu o dețin, dar, deloc suprinzător, o vizează, nimic altceva decât o iluzie. Marius Ghilezan înjgheabă un volum ca o colecție de articole, pentru a suprinde esența relației între „a fi” și „a avea” în spațiul carpato-danubiano-pontico-haiducesc. citeşte

foto: Blogopolis

Citind volumul de povestiri Sînt o babă comunistă! – pe care nu-l consider roman –, am înţeles lesne succesul acestuia la publicul occidental. „Experimentul de mentalitate” început de Dan Lungu cu Raiul găinilor continuă şi aici. Autorul nu face altceva decât să transcrie un univers şocant (lumea în comunism) pe foile veline ale capitalismului. Şi îi iese al naibii de bine. citeşte

“Animalul inimii” este una dintre cele mai complexe cărţi ale Hertei Müller, care depigmentează întregul obraz sinistru al unei arătări numite omul nou”. Este o cronică a rezistenţei prin fugă şi aritmie socială. “Bunii”, în viziunea vremii de oroare, sunt cei din aparatul Securităţii şi ai propagandei din uzine şi universităţii, “răii”, dintre cei cu origini nesănătoase şi care refuză să colaboreze cu regimul. citeşte

La ştirea dată duminică pe televiziuni că obiecte din colecţia regală se vând la licitaţie, mulţi s-au mirat. Cum de apar la o licitaţie bunuri din patrimoniu dinastiei? Prezent la Operă şi răsfoind catalogul evenimentului, împreună cu alţi prieteni, am ajuns la cel puţin două concluzii: citeşte

Cu câteva zile în urmă, un amic îmi trimitea via e-mail următorul banc: o mamă îşi ceartă copilul reproşându-i că nu s-a făcut fotbalist, manelist sau valutist, că nu a plecat prin Spania sau Italia, ci a rămas acasă, să facă facultatea, nefiind bun de nimic altceva. Cu aşa un fiu, femeia era necăjită că ajunsese de râsul blocului. citeşte

“Doctorul Ghilezan a fost ani multi medicul echipei Poli Timisoara, un om cunoscut si respectat acasa, in oras. Marius , fiul lui. mi-e prieten de prea multi ani de zile si adeseori tata, cind ajunge pe aici, pe la “mitici” ma intreba de el…. Marius m-a convins sa scot “Amintiri in alb-negru”, blogul lui literar, bookiseala , e in zona netului precum o domnisoara de la Liceul de fete Carmen Sylva uitata pe centura, Marius e cel care inca mai crede ca Herta Muller ar stringe mai multi oameni in piata Operei decit Nicolae Guta…
Saptamina viitoare Marius Ghilezan isi lanseaza o carte de poezii…”Tigara unui viitor de paie”… La Lugoj, la Caransebes, la Timisoara la Arad…I-am citit poemele si am sa-i rog pe cei ce vor fi la lansarea lui sa nu-i dezvaluie adevarul…Lumea lui Marius e alta, el e convins ca Herta Muller e mai mai celebra decit sotii Lis…Nu-i spuneti adaevarul. Lasati-l sa creada asta !”

Dan Negru despre lumea mea

22 august 2011
“Îl ştiam pe Marius Ghilezan drept comentator – mai întâi politic, apoi şi cultural –, reporter feroce şi blogger frenetic, care iată a glisat de la fenomenul politic la cel cultural. Mărturisesc că ultima postură în care ma-ş fi aşteptat să-l întâlnesc era cea de poet. Să fiu limpede. Nu vorbesc însă de simpla postură de autor al unei cărţi de poezie, pentru că mulţi îşi pot aroga o asemenea poziţie, mai degrabă din orgoliu decât din talent, ci de cea de poet autentic, cum excelent argumentează Doina Uricaru în prefaţa volumului “Ţigara unui viitor de paie”. citeşte

Cartea Hoţia la români, de Marius Ghilezan, începe abrupt: „se spune că nu există popor în lume care să aprecieze hoţia mai mult ca românii“. În numele acestui impersonal „se spune” poţi decreta orice. Nu mai contează cine spune dacă… „se spune”. Este interesant de urmărit, citind această cărţulie cu coperţi îndoliate, ornate, desigur, cu tricolorul găurit, cum trecerea de la particular la generalizări prăpăstioase mistifică adevărul de dragul unei demonstraţii întemeiată şi pe realităţi incontestabile, dar şi, forţându-se evident nota, pe fleacuri de tipul… furtului miresei în ceremonialul nunţii, pe versurile „căţeluş cu părul creţ / fură raţa din coteţ”, ori pe observaţia (falsă) că toţi românii îşi etalează pe pereţi carpete cu „Răpirea din Serai”. Neîndoielnic, premisele sunt reale şi dureroase: în ţara noastră s-a furat şi se fură în mare veselie, datorită mai ales faptului că hoţii sunt patronaţi de hoţi. Că nu se sinchiseşte nimeni, e altă poveste, deloc explicabilă prin tare genetice şi particularităţi proprii doar acestei etnii. E-o infamie să decretezi că „românii e hoţi”, după cum absurd ar fi să afirmi că „românii e cinstiţi”. Că, în ultimele două decenii, pădurea a fost năpădită de uscături nu-i nicidecum temei pentru auto-blamări masochiste – acum, la modă. Cu un astfel de mecanism al argumentaţiei, cartea Beţia la români ar concluziona că suntem cea mai alcoolizată naţie de pe mapamond, iar Curvăsăria la români ar legitima afirmaţia că la Carpaţi şi Dunăre s-ar situa polul imoralităţii. Cât despre argumente… Eroii baladelor n-ar fi altceva decât nişte hoţomani ordinari, fiindcă, nu-i aşa, haiducii furau – omiţându-se finalitatea raptului: luau de la bogaţi pentru a da la sărmani. Esenţa cinstei ar tezauriza-o regalitatea – sărindu-se cu vinovată miopie peste episodul Carol al II-lea, de departe cel mai corupt monarh din Balcani. Teza „poporul român este unul din puţinele care apreciază hoţia, chiar o ridică pe soclu” este argumentată cu… Mioriţa! citeşte

De câte ori nu v-aţi întrebat “cum de a ajuns mediocrul X în funcţia aia, cum e posibil să fie promovat Y când nu stie sa faca nimic, cum a făcut Z atâţia bani în timp aşa de scurt?”. Răspunsul e în cartea lui Marius Ghilezan: veleitarism, linguşeală, trădare, măşti schimbate cu iuţeală şi, mai presus de orice, o solidaritate a prostiei şi mediocrităţii, o frăţie a celor Fără Morală  şi Fără Bun Simţ.

Marius Ghilezan, “ImpostURA”
Editura Corint, 2008

Lumea e o scena, iar scena e o lume. Ziaristul Marius Ghilezan a avut “privilegiul” să stea în rândul întâi, uneori să se amestece printre impostori, să îi vadă cum se fardează, cum se confundă cu măştile pe care şi le aleg, cum le suprapun ca să ascundă o realitatea de care, în decembrie 89, am crezut că am scăpat. Deschizi “ImpostURA”’ şi Ghilezan îţi vorbeşte calm, limpede şi răspicat despre “omul nou”, oribila creaţie a comunismului, fără carte, dar convins că ştie, fals, mincinos şi gata să te calce în picioare, ca să prindă un loc pe scenă, fie numai ca să poarte tava! Ghilezan foloseşte rareori numele reale ale personajelor, deşi pe mulţi îi recunoşti. Sunt prea pitici pe lângă marii impostori ai lumii care au ajuns subiecte de studiu, romane şi filme. În schimb, glisează mereu în istorie şi trece adesea linia subţire a timpului, ca să întţlegem că nici măcar în impostură nu am inventat mare lucru, dar ne străduim să o perfecţionăm. Eu una, aş reciti mai des “lecţia de impostură” ca să mă ferească de păcatele ei şi să o recunosc înainte să-i cad victimă. (apărut şi pe Bibliofagia.ro)