Cartea Hoţia la români, de Marius Ghilezan, începe abrupt: „se spune că nu există popor în lume care să aprecieze hoţia mai mult ca românii“. În numele acestui impersonal „se spune” poţi decreta orice. Nu mai contează cine spune dacă… „se spune”. Este interesant de urmărit, citind această cărţulie cu coperţi îndoliate, ornate, desigur, cu tricolorul găurit, cum trecerea de la particular la generalizări prăpăstioase mistifică adevărul de dragul unei demonstraţii întemeiată şi pe realităţi incontestabile, dar şi, forţându-se evident nota, pe fleacuri de tipul… furtului miresei în ceremonialul nunţii, pe versurile „căţeluş cu părul creţ / fură raţa din coteţ”, ori pe observaţia (falsă) că toţi românii îşi etalează pe pereţi carpete cu „Răpirea din Serai”. Neîndoielnic, premisele sunt reale şi dureroase: în ţara noastră s-a furat şi se fură în mare veselie, datorită mai ales faptului că hoţii sunt patronaţi de hoţi. Că nu se sinchiseşte nimeni, e altă poveste, deloc explicabilă prin tare genetice şi particularităţi proprii doar acestei etnii. E-o infamie să decretezi că „românii e hoţi”, după cum absurd ar fi să afirmi că „românii e cinstiţi”. Că, în ultimele două decenii, pădurea a fost năpădită de uscături nu-i nicidecum temei pentru auto-blamări masochiste – acum, la modă. Cu un astfel de mecanism al argumentaţiei, cartea Beţia la români ar concluziona că suntem cea mai alcoolizată naţie de pe mapamond, iar Curvăsăria la români ar legitima afirmaţia că la Carpaţi şi Dunăre s-ar situa polul imoralităţii. Cât despre argumente… Eroii baladelor n-ar fi altceva decât nişte hoţomani ordinari, fiindcă, nu-i aşa, haiducii furau – omiţându-se finalitatea raptului: luau de la bogaţi pentru a da la sărmani. Esenţa cinstei ar tezauriza-o regalitatea – sărindu-se cu vinovată miopie peste episodul Carol al II-lea, de departe cel mai corupt monarh din Balcani. Teza „poporul român este unul din puţinele care apreciază hoţia, chiar o ridică pe soclu” este argumentată cu… Mioriţa! Şi, din lexic, sunt adunate „probe”, autorul înşirând cuvinte incriminate, care, de fapt, nici nu-s româneşti: a paşli, a sfeterisi, a şucări, a mangli, a ciuşdi. Doar de două ori în perioada post-revoluţionară, crede Ghilezan, s-au înregistrat pauze… la furat: când a murit Coposu şi când ne-a vizitat Papa. Am mari îndoieli că şuţii din Obor au renunţat temporar la mangleală, din pioşenie pentru trecerea lui Coposu la cele veşnice, ori la aterizarea Papei; mai degrabă aş zice că-i vorba despre fantazări pur şi simplu ridicole. Hai să fim serioşi!
În ton cu Ghilezan, Mircea Mihăieş afirmă, în „România literară”, că „o carte despre onoarea românilor n-ar depăşi câteva paragrafe“. Aşa să fie oare? Nu se răsucesc Brâncovenii în mormânt?
Mircea Radu Iacoban • Rubrica: Actualitatea • Ian 2011
Taguri: Ghilezan, hotia la romani, mircea radu iacoban
