A plecat dintre noi o frumuseţe de om. DOINA DORU. Credea până în ultimul moment că va birui cumplita boală care o măcina din 25 decembrie 2013. A fost unul dintre cei mai stabili prieteni ai mei. Ne-am cunoscut în 1991 la “România liberă”. Drumurile noastre s-au despărţit, dar ne uneau acelaşi crez MONARHIC şi credinţa din izbăvire a presei româneşti de cele rele.
De la declanşarea cumplitei boli colegii de la Digi TV au susţinut-o moral şi financiar. Era bucuroasă că i-a apărut volumul de convorbiri cu Ioana Brătianu.

Incredibila poveste a Ioanei Brătianu
După operaţia de la Crăciun era atât de fericită că a ajuns pe mâna unui doctor bun, încât îmi povestea că dacă ar fi fost mai tânără s-ar fi îndrăgostit de el.
Numai că perfida boală a măcinat-o. Ultima oară am vorbit acum vreo două săptămâni şi făceam o analiză corectă a spaţiului public. Am rugat-o să nu moară până nu-şi publică memoriile. Râdea, de cinismul meu. M-am oferit să-i fi editor. N-a fost să fie.
Doina avea forţa marilor luptători. N-a abdicat sufleteşte, poate doar trupeşte.

A lucrat la “România liberă,” “Europa liberă,” “BBC”, “Pro tv”, “Realitatea Tv” şi Digi Tv. Puţini ştiu că multe emisiuni de referinţă azi au fost gândite de ea, ca producător.

Volume publicate:
“Libera stare de pasare”, ed.Junimea, 1977, “Echilibru”, ed. Junimea, 1978, poezii în Luceafărul,România liberă, Cronica, Amfiteatru, povestiri în revista One, Avantaje.

A avut în 1991 o Bursă în America, finanţată de the National Forum Foundation. Râdeam de multe ori de avansurile lui Mc Pherson. Cunoscătorii ştiu că nu despre amor era vorba.

Probabil ca Dumnezeu a vrut să sufere mai puţin.
Rămâi în amintirea mea ca unul dintre cele mai vii spirite ale jurnalismului post decembrist.  Amintiriile sunt mai preţioase decât florile de pe mormânt.

De câte ori nu v-aţi întrebat “cum de a ajuns mediocrul X în funcţia aia, cum e posibil să fie promovat Y când nu stie sa faca nimic, cum a făcut Z atâţia bani în timp aşa de scurt?”. Răspunsul e în cartea lui Marius Ghilezan: veleitarism, linguşeală, trădare, măşti schimbate cu iuţeală şi, mai presus de orice, o solidaritate a prostiei şi mediocrităţii, o frăţie a celor Fără Morală  şi Fără Bun Simţ.

Marius Ghilezan, “ImpostURA”
Editura Corint, 2008

Lumea e o scena, iar scena e o lume. Ziaristul Marius Ghilezan a avut “privilegiul” să stea în rândul întâi, uneori să se amestece printre impostori, să îi vadă cum se fardează, cum se confundă cu măştile pe care şi le aleg, cum le suprapun ca să ascundă o realitatea de care, în decembrie 89, am crezut că am scăpat. Deschizi “ImpostURA”’ şi Ghilezan îţi vorbeşte calm, limpede şi răspicat despre “omul nou”, oribila creaţie a comunismului, fără carte, dar convins că ştie, fals, mincinos şi gata să te calce în picioare, ca să prindă un loc pe scenă, fie numai ca să poarte tava! Ghilezan foloseşte rareori numele reale ale personajelor, deşi pe mulţi îi recunoşti. Sunt prea pitici pe lângă marii impostori ai lumii care au ajuns subiecte de studiu, romane şi filme. În schimb, glisează mereu în istorie şi trece adesea linia subţire a timpului, ca să întţlegem că nici măcar în impostură nu am inventat mare lucru, dar ne străduim să o perfecţionăm. Eu una, aş reciti mai des “lecţia de impostură” ca să mă ferească de păcatele ei şi să o recunosc înainte să-i cad victimă. (apărut şi pe Bibliofagia.ro)