OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Bădiţă anunţă falimentul #rezist

Florin Bădiţă, promotorul cauzei #corupţiaucide, anunţă pe pagina sa de facebook  că e falit. Taman din Budapesta. Spuen fanilor că are nevoie de 4000 de Euro, pentru a-şi achita datoriile. Bădiţă nu e ca alţii asemenea lui. Cu job şi citeşte

rippled jeans

Poţi ieşi la vânătoare de lei în ripped jeans?

  Blugii rupţi nu sunt pentru oricând şi oricine. E un timp de purtat şi unul de agăţat. Vremea când babele luau pantalonii rupţi şi îi coseau a trecut. Îmi amintesc că într-o carte, de acum jumătate de deceniu, Michel citeşte

poker

Un joc dur ca viaţa, frumos ca viaţa, pe care n-ar strica să-l știm cu toţi

    La fel cum piloții de avioane de linie se antrenează mai întâi zeci şi sute de ore pe simulatoare de zbor înainte de-a transporta sute de oameni cu 800 de kilometri pe oră, și noi cei care trebuie citeşte

miciuri 2

Poema muncii

Sfârâie micii în jar proletar ard hălcile în furci de grătar fum de mahorcă mesenii cinstesc halbe la metru berarii servesc.   iar defilează izmele de miciuri Nicio paradă, doar răstigniri prin beciuri.   Dincolo de geam, dublurile privesc cu citeşte

floriile

Intrarea lui Iisus în Ierusalim

Astăzi e ziua în care Iisus intră în Ierusalim călare pe un asin. Îl înviase pe Lazăr, mulţimea îl însoţea. Cei mulţi strigau: “Osana!” În limba ebraică însemna “salvează-ne.” Oamenii l-au văzut în timp ce dărâmă tarabele negustorilor şi cum citeşte

Cristian Ghinea Nouraş despre cartea “ImpostURA”

 

Cu câteva zile în urmă, un amic îmi trimitea via e-mail următorul banc: o mamă îşi ceartă copilul reproşându-i că nu s-a făcut fotbalist, manelist sau valutist, că nu a plecat prin Spania sau Italia, ci a rămas acasă, să facă facultatea, nefiind bun de nimic altceva. Cu aşa un fiu, femeia era necăjită că ajunsese de râsul blocului.
Nici nu ştiu dacă semăna cu un banc, să zicem că era un text. Un text la care, în nici un caz, nu mi-a venit să râd. Trăznaia asta, sau ce-o fi fost, mi-a revenit în minte, inundându-mă cu aceeaşi senzaţie de disconfort, atunci când am început să citesc cartea lui Marius Ghilezan, „ImpostURA”. Totul era atât de adevărat, totul reflecta atât de fidel scara de valori a României de azi, încât ar fi putut servi drept motto volumului despre care facem vorbire.
Aşadar, „ImpostURA” – atenţie la grafie, nu este întâmplătoare, veţi descoperi singuri de ce!
Cred că nici nu putea fi ales un preludiu mai inspirat la micul tratat despre snobism şi istorie a falsului decât capitolul introductiv, în care valori precum tradiţia, agoniseala cinstită, morala, sunt încarnate într-un personaj dureros de real, bătrâna şi gârbova Maica, cea care a ieşit din scena vieţii purtând în suflet trauma unei generaţii spoliate, umilite, asupra căreia s-a aruncat, timp de jumătate de secol, o nedreaptă anatemă. O generaţie căreia i s-a demonstrat cu dinadinsul că poveştile în care cel bun îl învinge pe cel rău îşi păstrează deznodământul, doar cu condiţia ca personajele să schimbe măştile între ele. “Daţi-i omului o mască şi vă va spune cine este” – îl citează autorul pe Oscar Wilde în deschiderea capitolului despre “Snobism şi portetizarea măştilor”.
Marius Ghilezan a cunoscut de mic trauma despărţirii definitive a două lumi. Atunci, în anii 50, au fost inversate punctele cardinale ale unei lumi care, în ciuda asprimii vremurilor, îşi mai păstrase credinţa. Ultimul bastion ce avea curând să cadă, sub asediul copleşitor al veleitarilor, al impostorilor, al falsului. Măştile personajelor din lupta celui bun cu cel rău aveau să se lipească definitiv de feţele eroilor – cel bun devenea cel rău, burjuiul, titoistul, chiaburul, obscurantistul, iar agesivul om nou, incult şi plin de lăcomie, ranchiună şi complexe era înălţat la rangul de mare speranţă a unei lumi mai bune şi mai drepte. O lume atee, a egalităţii trasate la limita cea mai de jos a înălţimii lanului, adică la nivelul celui mai scund spic, devenit etalon al întregii societăţi, după metoda lui Stalin. Ce creştea mai sus, era retezat cu secera, sau bătut în pământ cu ciocanul, unelte devenite heraldică a noii lumii egalitariste ce flutura drapele prupurii de pe care fuseseră izgonite simboluri crucea sau coroana.
Marius Ghilezan a avut nenorocul, sau poate că acesta a fost până la urmă marele lui noroc, de a fi fost contemporan al despărţirii apelor. Nouă “eră” se baza pe puterea minciunii şi a imposturii încă de la certificatul ei de naştere, care legaliza un fals strigător la cer: victoria Blocul Partidelor Democrate în urma inversării rezultatelor reale ale alegerilor din ’46. O demostraţie de forţă pusă la cale nu într-un moment de panică al regimului, care-şi simţea spatele asigurat de Moscova, ci cu bună ştiinţă. O lecţie servită oricui avea ochi de văzut şi urechi de ascultat.
Inversarea polilor: o minciună repetată cu stăruinţă şi suficient de des tinde să devină adevăr. Din acel moment, calea succesului a fost deschisă, dar cu poli inversaţi faţă de „odiosul” regim burghezo-moşieresc. Noile valori deveniseră duplicitatea, turnătoria, lipsa de principii, impostura. Penetrarea în societate a fost masivă şi eficientă; comunizarea României fusese planificată în trei ani. Succesul a fost aşa de răsunător, încât trupele sovietice au putut părăsi în linişte România anului 1958, lăsând în urmă o ţară de nădejde, capabilă să se descurce singură, bine înfiptă în lagărul socialist. Noile idei au determinat convertirea în masă a ţărănimii, muncitorimii şi intelectualităţii. Alternativa era lagărul, calvarul muncii silnice, neantul.
Urmele cutremurului acelor ani se mai văd şi azi, aidoma meteoritului tungus. Autorul, la fel de alert ca în volumul precedent, „Hoţia la români”, a avut inspiraţia de a prefera discursului liniar, înşiruirii faptelor ordonate istoric, numeroasele incursiuni într-o realitate ce excede unităţile de măsură ale timpului. Văzând circul politic al acestor zile, poate că ne-am pus întrebarea: de unde vin domnule toţi ăştia, unde se nasc specimenele astea, din ce aluat?
Pagină cu pagină, răspunsul se află în cartea lui Marius Ghilezan. Seismul anilor 50, cu replicile sale transmise din generaţie în generaţie, a reuşit să traverseze epoci şi sisteme. Pasionat de etimologii, autorul spune cum numele lui Iuda Iscarioteanul, ni s-a transmis pe filieră rusă („Iscariotski”) devenind Scaraoschi în variantă autohtonă…
Scriam într-un editorial recent, înainte de a citi cartea lui Marius Ghilezan, câteva rânduri pricinuite de aceeaşi adâncă dezamăgire: „Poţi avea talent, poţi avea educaţie aleasă, caracter, poţi fi un bun profesionist, nu contează. În România de azi, calitatea umană este un handicap, un moft, o iluzie pentru naivi. Supravieţuieşte doar peştele cel mare, mai adpatat la apucat halca, la înfulecat şi la dat din coadă, dar nu contra curentului. Supravieţuieşte doar animalul adaptat perfect mediului, cameleonul trecut prin enj’ de partide – totdeauna cele la putere sau pe care să ia puterea, carnasierul care simte mirosul sângelui, intuind bine direcţia din care bate vântul. Sub sloganul „Corb la corb nu-şi scoate ochii”, alegerea a fost făcută. Şi încă de mult!
Ei cu ei, iar noi, noi n-avem de ales decât să rămânem tot cu noi, tot între noi, şi să ne descurcăm cum om putea ”.
Am îndrăznit să introduc acest auto-citat pentru a spune, încă o dată, cât de bine înţeleg tristeţea, dezamăgirea, disperarea care se ascund în spatele fiecărui rând al cărţii lui Marius Ghilezan. O carte tulburătoare în care autorul are certitudinea că „omul-consumator” e important pentru puternicii zilei doar de două ori: atunci când votează şi atunci când moare. Ciudat, aceeaşi senzaţie ne-a încercat pe toţi martorii marii împărţeli politice din aceste zile. Adularea idolilor de carton nu este doar o chestinue a canalelor Tv contemporane – prefer această noţiune cele de posturi Tv, ci o tradiţie. Îmi amintesc pasajul din volumul anterior, „Hoţia la români”, în care este prezentată cheia succesului lui Guban, cameleon perfect adaptabil şi supravieţuitor de meserie, cu tot cu firmă, în „raiul descompus” al comunismului, „care a dus la paroxism arta dedublării”. Ana Pauker, Dej şi Ceauşescu sunt magistral portretizaţi în context, servind ca dovadă celor afirmate.
Dacă ar fi să raportăm „ImpostURA” la volumul anterior, recent lansat la Lugoj, remarcăm tonul mult mai grav. Nu defetist, dar grav. Falsitatea, snobismul şi degradarea sunt teme care nu lasă cititorului prea multe grade de libertate, spre deosebire de hoţia ce poate fi tratată uneori cu îngăduinţă, în varianta ei „inventivă” sau „haiducească”. Am senzaţia că în volumul de faţă, Marius Ghilezan nu ne lasă nici măcar şansa unui zâmbet amar. Cred că o lectură reuşită a „Imposturii” ar induce cititorului senzaţia că radiografia moravurilor descrise i se aplică direct şi personal. Şi dacă a reuşit asta, momentul de gândire al cititorului devine momentul de izbândă a autorului. (Cristian Ghinea Nouraş, Agonia, 14 ianuarie 2009)

Taguri: , ,

Commentarii (2)

  1. Sep 26, 2011

    un opinant din stradă

    … “Aşadar, „ImpostURA” – atenţie la grafie, nu este întâmplătoare, veţi descoperi singuri de ce!”…

    … nu vreau să fac decât un singur comentariu, la ceea ce am citat din recenzor: această grafie nu este o noutate, nu este o găselniţă a lui Marius Ghilezan… din câte ştiu eu, aparţine unui poet de la Cluj care, dealtfel, are un întreg ciclu al URI-lor… mai multe date ştie scriitorul Constantin Zărnescu care scria despre această grafie prin 2006, recenzând volumul “jocURI de societate”… poate nu vi se pare important comentariul, dar, dacă recenzorul a ţinut să sublinieze “ghiduşia”, am simţit şi eu nevoia să supun atenţiei “planul original al construcţiei”…

    • Sep 26, 2011

      Marius Ghilezan

      mulţumesc de informaţie. Nu ştiam.

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.