mariusghilezan.ro

foto: Blogopolis

Citind volumul de povestiri Sînt o babă comunistă! – pe care nu-l consider roman –, am înţeles lesne succesul acestuia la publicul occidental. „Experimentul de mentalitate” început de Dan Lungu cu Raiul găinilor continuă şi aici. Autorul nu face altceva decât să transcrie un univers şocant (lumea în comunism) pe foile veline ale capitalismului. Şi îi iese al naibii de bine.

Ceea ce ar părea o lecţie din pedagogia absurdului nu e decât o dezbrăcare a mentalului colectiv, până la simplitatea nudă a unui cretinism patent. Noi, cei care am trăit în epoca de aur, nu ne putem decât da palme şi a ne struni convulsiile spastice ale adormirii. Faptul că mulţi ne-am trezit la Revo­luţie nu ne absolvă de vina colectivă de a fi îndurat un astfel de sistem. Că ne-am luptat cu toţii cu indivizi din tipologia „infractului” social ca Emilia (Mica) Burac, eroul cărţii, nu ne face mai fericiţi. Femeia e realitate. E omul nou care nu va dispărea decât o dată cu exitusul generaţiei.

Griul costumelor vremii şi a brocarturilor furate sunt mărturii ale unui trecut iconoclast. Faptul că orice străin care ia o româncă e fie ciung, fie de culoare, fie cu handicap a fost ani de zile piron în creierul multor semeni de-ai noştri care au trăit din informaţia Scânteii şi au furat din „depăşirile de plan”, construind şi bibilind cariere.

Cartea lui Dan Lungu nu e decât o oglindă pe care tot ne chinuim să o spargem, dar nu reuşim. Principiile de viaţă ale femeii care calcă pe tezic, din obişnuinţă, ne îngroaşă sentimentul zădărniciei. Sociologul, altfel decât noi, ştie că rădăcina răului nu se scoate cu telefoane din Canada sau mesajele amăgitoare ale liberalismului care nu dă nimic. „E uşor să fii optimist când trăieşti în Canada, în Franţa sau America… Mai greu e să fii aici şi să o trăieşti… Să vezi atunci optimism! Ce bigudiuri.” Instrumentul de pus părul pe moaţe e ironia caustică a autorului care nu se îmbată cu aparenţele unui ca­pitalism proclamat. Vede limpede şi asta nu ne convine.

Sigur că Dan Lungu nu e un paseist, cum nici Angela Marinescu, poeta care şi-a făcut în postcomunism un brand din a fi o poetă comunistă, nu este. Pentru nostalgici scrie cu un dispreţ rafinat, asta ne dăm seama din bagatelizarea răului. A da balega pe oraş, iată o provocare a vieţii. „Pe mine comunismul m-a făcut orăşancă.”

Cartea m-a impresionat. N-am vrut să recunosc niciodată că „ideile nu ţin de foa­me”. A trebuit să vină profesorul din Iaşi să-mi amplifice decepţiile şi să-mi dea o lecţie, pe care n-aş fi voit să o iau nici în ruptul capului.

Banalul operei e ca un cuţit în rană. Ţucu şi Emilia nu sunt decât personajele unei rea­lităţi pe care am negat-o cu virulenţă. Ce mă încălzeşte pe mine, ca idealist, că niciodată un astfel de personaj obişnuit să fenteze comunismul n-ar fi ştiut să-şi povestească viaţa? Ce dacă Alice e mai aproape de mine decât lumea care fura din fabrici?

Ceauşescu e un personaj real dintr-o viaţă care nu ne-a fost deloc literatură. Şi asta mă enervează.

Securistul e azi un cuvios al noii religii, nea Mitu a fost deconspirat, activistul de partid e pe listele electorale ale unui nou partid, îmbogăţiţii sunt învârtiţii de ieri. Ei, şi?

Totuşi, cu cine a votat Emilia, fata plecată de la ţară şi ajunsă orăşancă, zău nu mai contează.

Virulenta realitate, aruncată în ochi, poate avea valenţe li­terare doar pentru cei care n-au trăit aceste episoade. Dar, cum 99% nu s-au izbit de zidul de tezic, de metodele de supravie­ţuire în dictatură, iată o carte. Lor le este dedicată această excepţională frescă. Îi rămân dator autorului cu o reverenţă: ca socio­log, a ştiut mai bine decât mine că morbul adaptării e mai puternic decât visele noastre de schimbare. (Luceafărul de dimineaţă,r 37/2011)