La lansarea cărţii mele “Furia” (Librăria “Joc secund” din Timişoara, august 2005)

Copiii dolofani ai tranziţiei se învârt în cercuri înalte, au maşini luxoase, privesc lumea de sus, au tupeu şi cred că totul li se cuvine. Beizadelele zilelor noastre, pentru că despre ele vine vorba, inspiră mulţi colegi din generaţie. Progeniturile au părinţi bine situaţi, care-i ajută să se desăvârşească. Îşi fac de cap, învârt totul pe degete, pentru ca au pe cineva în spate. Ei ştiu că legea e pentru căţei. Au o lume aparte. Trăiesc diferit de majoritate. O adunătură cu pretenţii de elită este venerată. Învârtiţii tranziţiei, cu progeniturile lor cu tot, au creat modele maladive pentru viitorul societăţii româneşti. Mulţi văd că mersul nu e acelaşi pentru toţi. Înţelepciunea lor se invecinează cu a altor reprezentanţi ai unor civilizaţii milenare din aceeaşi maică latină care le spunea fiilor ei, altfel atât de gălăgioşi, “festina lente”. Ei nu vor să avanseze diferit. Toţi doresc să bată acelaşi pas cu descurcăreţii.
Pentru că pregătirea intelectuală a multora dintre învârtiţi e de doi lei, babacii se gândesc să-i aşeze de mici în fotolii politice, acolo unde nu-ţi trebuie prea multe aptitudini, decât găleţi cu tupeu şi vid prin celula bunului simt. Dacă nu mai e loc şi pentru ei prin structurile de putere, li se creează un SRL mic unde să învârtă afaceri mari. Progeniturile sunt fiinţe care nu seamănă cu ceilalţi de vârsta lor. În ochii celor care nu-şi permit decât o Cola la sfârşit de săptămână apar ca adevărate “modele”.  Într-o lume pervertită, în loc să fie puşi la zid, ei sunt veneraţi. În  pseudo-civilizaţie golul e plin. Derbedeii nu poartă nume de sfinţi. Ei au nick-name-uri că aşa e mai de bon-ton. Au locuri privilegiate în cârciumi, restaurante dar şi în panoplia universului de valori ai multor semeni. Sunt apreciaţi pentru că “învârt”. Tinerii venerează ce ar trebui să deteste.
Există azi la noi o lume întoarsă cu dosul în sus. Dacă nu ar fi tragic, ar fi comic. Indivizii se dau jos din merţane şi agaţă fetele cele mai drăguţe. Îşi permit lucruri ce alţii doar visează. Ce contează că ei merg în Occident şi de acolo se întorc doar cu numele de casinouri în minte şi cu locurile de perversiuni. Fac fiţe, vorbesc în şabloane. Pe nimeni nu interesează că  ei siluiesc limbile precum puicuţele, mulţumite doar cu o masă sau cu o plimbare cu limuzina.
Părinţii se îngrijesc de locurile lor călduţe, pentru vremea când se va face schimbul de generaţii. E de tot plânsul, când te gândeşti că aceşti oameni de carton vor desăvârşi România europeană. Fără pic de cultură, doar cu şcoala vieţii, se vor duce prin casele mari ale bătrânului continent cu bagajul pe care l-au dobândit. Cu unghiile netăiate, dar cu costume Armani, cu înfăţişare cabotină, dar cu parfum franţuzesc, vor reprezenta interesele unei biete naţiuni triste, pline de prejudecăţi.
Beizadelele, devenite modele pentru o societate fără cultura valorilor, vor duce mai departe obiceiurile foştilor ştabi de partid, azi mari în funcţii. Şi, uite aşa, comunismul se va perpetua nu din determinism, ci dintr-o genă ascunsă.
Nu cred în destin. Dar parcă îţi vine să-ţi iei câmpii, numai la gândul la ce urmează. Nu mă simt reprezentat de ei. Dar cui îi pasă de părerile mele? (Copiii dolofani ai tranziţiei se învârt în cercuri înalte, au maşini luxoase, privesc lumea de sus, au tupeu şi cred că totul li se cuvine. Beizadelele zilelor noastre, pentru că despre ele vine vorba, inspiră mulţi colegi din generaţie. Progeniturile au părinţi bine situaţi, care-i ajută să se desăvârşească. Îşi fac de cap, învârt totul pe degete, pentru ca au pe cineva în spate. Ei ştiu că legea e pentru căţei. Au o lume aparte. Trăiesc diferit de majoritate. O adunătură cu pretenţii de elită este venerată. Învârtiţii tranziţiei, cu progeniturile lor cu tot, au creat modele maladive pentru viitorul societăţii româneşti. Mulţi văd că mersul nu e acelaşi pentru toţi. Înţelepciunea lor se invecinează cu a altor reprezentanţi ai unor civilizaţii milenare din aceeaşi maică latină care le spunea fiilor ei, altfel atât de gălăgioşi, “festina lente”. Ei nu vor să avanseze diferit. Toţi doresc să bată acelaşi pas cu descurcăreţii.
Pentru că pregătirea intelectuală a multora dintre învârtiţi e de doi lei, babacii se gândesc să-i aşeze de mici în fotolii politice, acolo unde nu-ţi trebuie prea multe aptitudini, decât găleţi cu tupeu şi vid prin celula bunului simt. Dacă nu mai e loc şi pentru ei prin structurile de putere, li se creează un SRL mic unde să învârtă afaceri mari. Progeniturile sunt fiinţe care nu seamănă cu ceilalţi de vârsta lor. În ochii celor care nu-şi permit decât o Cola la sfârşit de săptămână apar ca adevărate “modele”.  Într-o lume pervertită, în loc să fie puşi la zid, ei sunt veneraţi. În  pseudo-civilizaţie golul e plin. Derbedeii nu poartă nume de sfinţi. Ei au nick-name-uri că aşa e mai de bon-ton. Au locuri privilegiate în cârciumi, restaurante dar şi în panoplia universului de valori ai multor semeni. Sunt apreciaţi pentru că “învârt”. Tinerii venerează ce ar trebui să deteste.
Există azi la noi o lume întoarsă cu dosul în sus. Dacă nu ar fi tragic, ar fi comic. Indivizii se dau jos din merţane şi agaţă fetele cele mai drăguţe. Îşi permit lucruri ce alţii doar visează. Ce contează că ei merg în Occident şi de acolo se întorc doar cu numele de casinouri în minte şi cu locurile de perversiuni. Fac fiţe, vorbesc în şabloane. Pe nimeni nu interesează că  ei siluiesc limbile precum puicuţele, mulţumite doar cu o masă sau cu o plimbare cu limuzina.
Părinţii se îngrijesc de locurile lor călduţe, pentru vremea când se va face schimbul de generaţii. E de tot plânsul, când te gândeşti că aceşti oameni de carton vor desăvârşi România europeană. Fără pic de cultură, doar cu şcoala vieţii, se vor duce prin casele mari ale bătrânului continent cu bagajul pe care l-au dobândit. Cu unghiile netăiate, dar cu costume Armani, cu înfăţişare cabotină, dar cu parfum franţuzesc, vor reprezenta interesele unei biete naţiuni triste, pline de prejudecăţi.
Beizadelele, devenite modele pentru o societate fără cultura valorilor, vor duce mai departe obiceiurile foştilor ştabi de partid, azi mari în funcţii. Şi, uite aşa, comunismul se va perpetua nu din determinism, ci dintr-o genă ascunsă.
Nu cred în destin. Dar parcă îţi vine să-ţi iei câmpii, numai la gândul la ce urmează. Nu mă simt reprezentat de ei. Dar cui îi pasă de părerile mele? (Evenimentul zilei, 3 aprilie 2003)

Se spune ca generaţiile care nu au idealuri, care nu cred în nimeni şi în nimic sunt simple grupări irosite, pagini moarte-n registrul de supravieţuire al unei naţiuni. Mircea Eliade considera generaţia Criterion-ului drept prima şi ultima fericită din istoria poporului român. A trebuit sa treacă şase decenii pentru a se ivi următoarea. Generaţia născută în “Piaţa Univesităţii” e una împlinită. Oamenii formaţi acolo sunt astăzi realizaţi.  Sunt nişte învingători, chiar dacă nu recunosc. Au biruit fără a lua prizonieri sau pradă de război. Toate idealurile lor compun azi agenda guvernamentală, ca supremă revanşă a unei elite bătute pentru că a prevăzut drumul drept. Duşmanii de ieri cântă azi pe portativul din Piaţă. Manifestanţii, stigmatizaţi atunci, consideraţi fie cârduri de utopici, căzuţi în stradă,  grupări de visători reacţionari, fie – maliţios spus – adunături de sofişti, neadaptaţi vremurilor de acalmie care au urmat căderii “ancien regime”-ului, îşi văd azi ideile puse să guverneze ţara.
Pentru o lume costelivă şi neinstruită, păreau a fi de pe altă lume. Propovăduiau noţiuni abstracte pentru un neam proaspăt descarcerat din carapace. Ironizaţi, bătuţi, batjocoriţi, au continuat să întreţină flacăra speranţei. Atunci nu şi-au dat seama că sunt prea naivi pentru o luptă atât de mare. Se simţeau puternici în universul lor de încredere.  “Golanii” se grupau zilnic în centrul Bucureştiului de unde îşi luau “raţia de libertate”. Gânditorii din agora, asemeni lui Socrate, erau condamnaţi de o mulţime neinstruită, pentru vina de a fi promotorii “idealismului obiectiv” şi căutători ai adevărului născut în oameni.
Supravieţuitorii “Pieţei Universităţii” sunt primii oameni normali. Ei au învăţat cel dintâi cum e “să începi să trăieşti în istorie”, vorba poetului naţional. Unii dintre ei au rămas utopici. Vorbesc mult şi în afara subiectului. Mulţi sunt pragmatici şi constituie pilonul central de susţinere a capitalismului. O parte reprezentativă formează curentul “workaholic”, muncind din greu şi eficient, pe bani mulţi. Alţii au luat drumul exilului, ne mai  având răbdare să aştepte realizarea idealurilor. Toţi sunt însă împliniţi spiritual. Cauza lor s-a dovedit, în cele din urmă, cea dreaptă. Dacă azi se vorbeşte despre circulaţie liberă, despre NATO, Europa – stat de drept, este pentru că frumoşii nebuni din primăvara democraţiei româneşti au avut tăria să folosească simbolurile ca unice arme de luptă contra unui aparat năimit de privilegii, grade şi armuri.
În timp ce Piaţa cânta numele solidarităţii, “bravii” împărţeau caşcavalul. Atunci când frumoşii nebuni făceau revoluţii, pragmaticii reconstruiau structurile de putere. Când idealiştii lansau viziuni despre lume, oamenii regimului dădeau basca pe pălărie şi învăţau, în taina, cum e sa devii european în variantă carpatină.
P.S. Atenţie, se închid uşile, urmează staţia “Piaţa Universităţii”, cu peron pe partea dreaptă! (Evenimentul zilei, 15 iunie 2003)

Toată lumea când deretică prin bucătărie, schimbă vreo roată sau bea rachiu de Câlnău la bodega satului vorbeşte despre imagine.
– Ai văzut, bre, ce-i şi cu televizia asta?, zice un mucalit spre vecinul său de peste drum, stând cu coatele pe gard şi pipând degrabă o ţigară fără filtru.
– Ce să văz? Că nu văz nimic. Eşti lovit cu leuca?
– Păi, fata noastră, a lu’ Tărtoacă, nu ar mai fi ajuns muiere mare dacă nu-l vedea pe Hulumbul de la Bucureşti.
– Hu.., ce? Ţi s-a urcat matrafoxul la cap.
– Ziceam şi eu da’ ziceam…de fată.
– Mai bine nu mai spui nimic, că-i putred totul. Tăt e nimişit pe ogor.
– Bă, nu mă las eu cu una alta. Fata aia, păluga şcolii, s-o luat cu boieru’ aşela de la Bucureşti.
– Să fie sănătoasă şi degrabă borţoasă!
– Bă, ălă e om mare…Hulumbeanu!
– Poate Colombeanu, auzi-şi şi io la ştiri!
– Păi asta-i fata noastră.
– Reuşi, mă!
Discuţiile acestea nu s-ar fi purtat între doi vecini pe care îi desparte uliţa satului, de vreo jumătate de veac, în acelaşi Bacău de poveste, dacă nu ar fi apărut boss-ul miliardar la televiziune. Aşa, o fată de-a locului s-a îndrăgostit de el şi dusă a fost spre iatacul snagovean.
Vedeţi ce face televizorul, ar spune mulţi ageamii.
Odată, la o bodegă, alta decât cea a satului de poveste, pe undeva prin boaierele Capitalei, un ghidirmic, plasator de talente, îl tot îmbia pe unul ce-şi zicea lăutar să scoată suta de euro pentru articol la ziar.
– Bă, Jane, bagă-ţi minţile în cap! Eu te lansez pe orbită.
– Cum?
– Păi, marcă banu’ şi eu te bag la Libertatea cum ai clipi.
– Se poate aşa?
– Nu te fă, că te fac! Mare, bă! Te vor căuta, bă.
– Dar eu bag cântări nu ştiu să spui de ălea cu multe vorbe.
– Bă, fără ziar eşti nimic. Ţi-o spune tata…că e tată de albine.
– Pricep. Dacă spui. Mă execut.
Discuţiile acestea au fost pure, reale, necenzurate, ţinute pe terasa din Pasajul Victoria, pe unde mai venea şi maestrul Gil Dobrică, la o vodculiţă, care nu trebuia să fie plină de talent.
Oamenii simpli ştiu că imaginea vinde. E ceva de comerţ în firea locului.
Faptul că imaginea se consolidează în timp, se proiectează, are procese ample, discursurile sunt persuasive, nu propagandistice, discursurile cu temă, nu şotroane ale gargarei colective, că vocile se aleg nu se culeg, toate aceste bazaconii ţin de ritualul iniţierii în tainele meseriei de Public Relations. La noi, unde, dacă Ţuţea nu a reuşit să scrie despre “Aflarea în treabă la români”, asta nu înseamnă că nu se mai practică meseria într-o ureche. Acel, “merge şi aşa” a făcut carieră prin zonă.
Păi, în aceste condiţii, de ce să nu fie bună şi imaginea, necizelată, brută, din topor, compusă la ore de maximă audienţă de un broscoi cu doi neuroni şi jumătate, jumătatea cealaltă fiind ocupată cu ultimul model de C Klasse, fiul unui învârtit de-a lui Dej prin Guvern, că dă şi apă şi nevastă şi fraieri care se uită la nunta dintre un pistil şi un modelling-stil.
(Revista de administraţie publică locală, august 2006)

Alegătorii obişnuiesc să spună că politica are două feţe. Majoritatea îi aseamănă pe politicieni cu femeile de moravuri uşoare. Pentru mulţime un lucru este clar: fie că ocupă băncile parlamentare ale opoziţiei, fie cele ale puterii, politicienii sunt totuna. Sunt tot oameni. Au aceleaşi pofte, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi caractere. Puţini ştiu legenda realizării “Cinei cea de taină”, capodopera din Milano a lui Leonardo da Vinci, precum şi motivul pentru care a fost pictată în aproape cinci ani. Maestrul a avut probleme în găsirea imaginii asociate răului, binele fiind uşor de ilustrat de către ucenici. Acelaşi om a pozat şi pentru Bine şi pentru Rău. Realizatorul capodoperei era convins că aceiaşi fiinţă poate fi privită diferit.
România a fost recunoscută ca ţară democratică doar după alternanţa de putere, după schimbul de locuri dintre cei mai puţini răi, cu cei mai puţini buni. Astăzi se tot deschid şi se închid capitolele de negociere cu Uniunea Europeană, se tot dezbat temele de lucru, se tot invocă legislaţia comunitară, doar un singur aspect nu se pronunţă deschis: establishment-ul politic.
Pat Cox, preşedintele Parlamentului European, a tras o vizită zilele acestea la Bucureşti pentru a discuta de te miri ce. Un lucru nu s-a rostit public: nevoia existenţei unui spaţiu politic dual, compus din putere şi opoziţie. Care este alternativa la guvernarea PSD-ului? Nimeni nu găseşte răspunsul la întrebare. Ţara noastră suferă de un handicap major. Nu are o opoziţie credibilă şi reprezentativă. Scena politică este invalidă, lipsindu-i un partid de reflecţie europeană. În condiţiile în care PNŢCD, membru al Partidului Popular European, cel mai reprezentativ grup politic din Parlamentul European, este sub un prag electoral semnificativ, iar PNL nu face parte dintr-o familie de putere la Bruxelles, Bucureştiul este întrebat permanent de establishment, binele şi răul politic englezesc, cel care asigură durabilitatea unei construcţii pe termen lung. Problema alegerilor anticipate care se tot flutură zilele acestea pe cerurile Cotroceniului şi ale Palatului Victoria ar putea soluţiona şi această ultimă necunoscută. Ecuaţia nu stă deloc în sertarele Puterii. E singura care nu depinde de Guvernul Adrian Nastase.(Evenimentul zilei, 14 noiembrie 2002)

Generaţia mea s-a născut în zilele fierbinţi ale Revoluţiei, atunci când iluziile ne dădeau aripi. Ne plăcea să credem că mistuitul  zilelor incendiare ale apusului de regim la foc încins are vreun sens. În zilele de răsărit ale democraţiei, ne-am comportat asemeni lui Icar, cel care a uitat că are aripi din pene lipite cu ceară şi s-a apropiat prea mult de soare. Braţele i s-au topit, făptura căzând în mare, neştiind că eternul este limitat. citeşte

Etimologie, concept, istorie
Diplomaţia, în sensul actual al cuvântului, se referă la acţiunile de pace, cultură, economie, schimburi comerciale, război. Obligatoriu, are cel puţin două entităţi care relaţionează.
Etimologic, însă, cuvântul care descrie ansamblul de activităţi umane, interstatale sau de grup, provine fie din grecescul “diploma” care reprezenta în cultura elenă două părţi ale unui întreg, întregul împărţit în două, fie din latinescul cuvânt, folosit la înscrierea documentelor de drum, a paşapoartelor sigilate cu două tinichele de metal.
Edmund Burke a introdus în 1796 termenul în engleză, valabil până astăzi, ulterior francezii adaptând-ul şi ei. citeşte

Ai spus de mai mult de trei ori pe săptămână că presa e rea? S-a întâmplat destul de des să zici una şi publicul să  înţeleagă altceva? Şeful tău te trimite singur, de mai mult de trei ori pe lună, în faţa presei? Apari în public şi nu ştii ce să spui? Ai zis de prea multe ori “nu ştiu” sau “no comment”, în ultima decadă? Simţi nevoia să te corectezi când pronunţi în faţa camerei « şapte şaşi în şapte saci ?» citeşte