mariusghilezan.ro

Toată lumea când deretică prin bucătărie, schimbă vreo roată sau bea rachiu de Câlnău la bodega satului vorbeşte despre imagine.
– Ai văzut, bre, ce-i şi cu televizia asta?, zice un mucalit spre vecinul său de peste drum, stând cu coatele pe gard şi pipând degrabă o ţigară fără filtru.
– Ce să văz? Că nu văz nimic. Eşti lovit cu leuca?
– Păi, fata noastră, a lu’ Tărtoacă, nu ar mai fi ajuns muiere mare dacă nu-l vedea pe Hulumbul de la Bucureşti.
– Hu.., ce? Ţi s-a urcat matrafoxul la cap.
– Ziceam şi eu da’ ziceam…de fată.
– Mai bine nu mai spui nimic, că-i putred totul. Tăt e nimişit pe ogor.
– Bă, nu mă las eu cu una alta. Fata aia, păluga şcolii, s-o luat cu boieru’ aşela de la Bucureşti.
– Să fie sănătoasă şi degrabă borţoasă!
– Bă, ălă e om mare…Hulumbeanu!
– Poate Colombeanu, auzi-şi şi io la ştiri!
– Păi asta-i fata noastră.
– Reuşi, mă!
Discuţiile acestea nu s-ar fi purtat între doi vecini pe care îi desparte uliţa satului, de vreo jumătate de veac, în acelaşi Bacău de poveste, dacă nu ar fi apărut boss-ul miliardar la televiziune. Aşa, o fată de-a locului s-a îndrăgostit de el şi dusă a fost spre iatacul snagovean.
Vedeţi ce face televizorul, ar spune mulţi ageamii.
Odată, la o bodegă, alta decât cea a satului de poveste, pe undeva prin boaierele Capitalei, un ghidirmic, plasator de talente, îl tot îmbia pe unul ce-şi zicea lăutar să scoată suta de euro pentru articol la ziar.
– Bă, Jane, bagă-ţi minţile în cap! Eu te lansez pe orbită.
– Cum?
– Păi, marcă banu’ şi eu te bag la Libertatea cum ai clipi.
– Se poate aşa?
– Nu te fă, că te fac! Mare, bă! Te vor căuta, bă.
– Dar eu bag cântări nu ştiu să spui de ălea cu multe vorbe.
– Bă, fără ziar eşti nimic. Ţi-o spune tata…că e tată de albine.
– Pricep. Dacă spui. Mă execut.
Discuţiile acestea au fost pure, reale, necenzurate, ţinute pe terasa din Pasajul Victoria, pe unde mai venea şi maestrul Gil Dobrică, la o vodculiţă, care nu trebuia să fie plină de talent.
Oamenii simpli ştiu că imaginea vinde. E ceva de comerţ în firea locului.
Faptul că imaginea se consolidează în timp, se proiectează, are procese ample, discursurile sunt persuasive, nu propagandistice, discursurile cu temă, nu şotroane ale gargarei colective, că vocile se aleg nu se culeg, toate aceste bazaconii ţin de ritualul iniţierii în tainele meseriei de Public Relations. La noi, unde, dacă Ţuţea nu a reuşit să scrie despre “Aflarea în treabă la români”, asta nu înseamnă că nu se mai practică meseria într-o ureche. Acel, “merge şi aşa” a făcut carieră prin zonă.
Păi, în aceste condiţii, de ce să nu fie bună şi imaginea, necizelată, brută, din topor, compusă la ore de maximă audienţă de un broscoi cu doi neuroni şi jumătate, jumătatea cealaltă fiind ocupată cu ultimul model de C Klasse, fiul unui învârtit de-a lui Dej prin Guvern, că dă şi apă şi nevastă şi fraieri care se uită la nunta dintre un pistil şi un modelling-stil.
(Revista de administraţie publică locală, august 2006)