La nunţi le vezi făţărnicia. Vor să fie nobilii vremurilor noi, admiraţi, chiar respectaţi, fără a împărtăşi binele. Conjugă verbul “a avea” doar la persoana întâi. Nu poartă cu ei smerenia celui care a dăruit a şi dobândit. Vorbesc apăsat, fără a purta cu ei simţul măsurii. Le plac onorurile, dar nu ştiu cum să păşească. Resfiră grimase, când lumea le cere îngăduinţă. Plimbă trufaş ţinute la modă. Sub pălăriile coviltir ascund urmele de chipie, iar cefele groase le trădează purtările gurmande. Să-i vezi la mese cum înfulecă şi se scobesc în dinţii de faianţă!
Au bani, dar n-au nobleţe. Coboară din limuzine închişi la vestoane, pentru a nu le sări din piept sufletul gol. Le plac doar simbolurile grandioase, pentru a le ascunde nimicnicia. Nu le vezi aura, doar le simţi damfurile. Un bun simţ proverbial te îndeamnă să nu te duci să le smulgi măştile. Tu ai biblioteci de cărţi citite, el are rafturi cu volume la metru. În tine neprihănirea e acasă, la ei zorzoanele fac casting trufiei. Tu ştii taina iubirii şi forţa sentimentală a şoaptelor. Dragostea în ei e ţipată. O ţigănie. Scenă jucată.
Dacă vrei să le înţelegi purtarea îţi recomand cartea ImpostURA – despre fals şi puterea falsului.
Ăsta e blestemul pe care-l poartă poporul român după ce şi-a zidit la Canal, Sighet, Periprava, Piteşti, Aiud, prin gropile comune, adevărata nobilime.
SLUGILE AU AJUNS STĂPÂNI!