Gheorghe Glisici, extrema stânga a juniorilor Ripensiei Timişoara, a plecat să reîntregească echipa celestă. A fost ultimul supravieţuitor al epocii când cluburile româneşti jucau de la egal la egal cu marile formaţii europene. citeşte

Trupa de pitici de pe strada Someşului avea o lobdă de piele cu şireturi. Băieţii jucau zilnic fotbal pe stradă. Au spart odată două geamuri ale casei mătuşii Clara. A venit geamgiul, năimit de părinţi, şi a adus într-un cadru de lemn două sticle groase de la Atelierul Oglinda. Viaţa şi-a reluat cursul. Copiii jucau în Adidaşi originali, pentru că fabrica era alături. Treningurile lor erau mereu curate. Aveau şepci albe şi tricouri violete. Îşi spuneau “piticii lui Poli.” citeşte

După Unirea de la 1918, doi savanţi români au creat două fiinţe nemuritoare. Una la Cluj, alta la Timişoara. Primul venit pe lume a primit de la naştere o şapcă roşie. Cel de-al doilea, un tricou alb-negru. Universitarii i-au legănat, i-au învăţat cum să se poarte în lume. Au crescut mari. S-au bătut cu mari nume ale bătrânului continent. Au îngenunchiat stele şi dinamoviate. S-au mai prăbuşit. Apoi s-au ridicat. Au luat-o de la capăt. Mereu în arenă. Cu fruntea sus. Pe ei oamenii i-au iubit. Au fost purtaţi pe braţe de cel puţin trei generaţii. Dar de ce sunt atât de tineri. Atât de entuziaşti. Dar de ce sunt ei nemuritori? citeşte

În urmă cu 25 de ani eram un om în mulţime. De la Balconul Operei din Timişoara, George Şerban citea “Proclamaţia de la Timişoara.” Toate speranţele noastre erau cuprinse în paragrafe simple. Revoluţia română avea în sfârşit un program. Românii nu ne-au înţeles. Ne-au insultat, ne-au stigmatizat şi ne-au izolat. Noi voiam Vestul, ei doreau altceva. Cine a biruit în meciul dintre est şi vest? citeşte