După Unirea de la 1918, doi savanţi români au creat două fiinţe nemuritoare. Una la Cluj, alta la Timişoara. Primul venit pe lume a primit de la naştere o şapcă roşie. Cel de-al doilea, un tricou alb-negru. Universitarii i-au legănat, i-au învăţat cum să se poarte în lume. Au crescut mari. S-au bătut cu mari nume ale bătrânului continent. Au îngenunchiat stele şi dinamoviate. S-au mai prăbuşit. Apoi s-au ridicat. Au luat-o de la capăt. Mereu în arenă. Cu fruntea sus. Pe ei oamenii i-au iubit. Au fost purtaţi pe braţe de cel puţin trei generaţii. Dar de ce sunt atât de tineri. Atât de entuziaşti. Dar de ce sunt ei nemuritori?
Nu vreau să vorbesc despre copilul teribil al profesorului Haţieganu, un lord al lumii medicale. Doar de al doilea născut. Naş, Traian Lalescu.
La început, micuţul din Banat a purtat hăinuţe albe şi negre. Purificare şi durere. În semiologia culorilor. Nu avea cum să îmbrace straie violete. Unchiul, rudă cu Pavel Chinezu, era prea falnic. El purta ţoalele mov, îndeobşte simbolul înobilării.
Puiuţ fiind, şi-a respectat Unchiul. Nu l-a supărat. Niciodată nu i-a spus că are în sânge gena nemuririi. Viaţa comitelui a fost scurtă. S-a prăpădit înainte de a-şi trimite îngerii pe Centenario. Cei ce i-au dat nume şi l-au făcut nemuritor i-au luat zestrea unchiului, trecut în istorie.
Vânjos, arţăgos, mereu pus pe îmburdat caleştile boiereşti, nu s-a copt la minte nici după război. A luat-o pe cont propriu. Între timp, comuniştii au schinguit-o şi ucis-o pe mătuşa Ripensia. Rămas singur, imberbul s-a luat la trântă cu viaţa. Cu marii granzi. Avea în spate o familie nobilă de apărat. Unchiul Chinezu şi Mătuşa Ripensia, muriseră.
Bunicul meu l-a cunoscut de tânăr. Era argint viu. L-a ţinut de creştet, când venea beat la împărtăşanie. A fost înjunghiat de multe ori pe la spate. I s-au luat banii. Împuns în inimă, a supravieţuit. Avea mii, zeci de mii de îngeri păzitori.
De ce a trăit aşa de mult. Când pierdea, acasă nimeni nu-l certa. O mai lua pe coclauri. Fete frumoase l-au încins. Dar nu l-au stăpânit. Rebel pur sânge e tot tânăr şi acum la 94 de ani.
Ce-o fi băut la viaţa lui, că doar nu apă sfinţită?
Îl vezi cum umblă şod pe stradă, dar pe stadion e ca o sfârlează.
Pe locul unde mergeau bătrânii la golumbi l-au surprins zilele trecute nişte paparazzi cu o jună. E hâtru moşneagul. Umblă cu fete tinere. Îl vezi ziua în chiloţi şi-n jambiere, iar seara la cine domneşti. Şari Neni nu mai e. Dar el tot mai povesteşte de nopţile de amor.
Se spune că petrece serile cu drojdierii, că azi e foc, mâine apă de ploaie, îşi bagă-n vene adrenalină sau ce alte năzdrăvănii? Nu-i aşa că-i şod Moşu?
Cum mi-am dat seama că e nemuritor? L-am găsit în Laponia pregătit jucăriile şi cadourile pentru copiii cuminţi. Fie că intră cu nuiaua sau coboară pe horn, ţoalele lui violete sclipesc.
Unii îi spun Miculaş, alţii Sfântul Nicolae sau Moş Crăciun. Neduşi la biserică, noi, degustătorii fruntaşi, destupătorii de uege şi încărcătorii de trotil, trăgătorii de iarbă-n piept şi de fraieri pe nări, azi 4 decembrie îl cinstim pe venerabilul copil ajuns matur şi nu-i spunem nici Moş, nici babă, doar pe numele lui de nemuritor: POLI.
E femeie? E bărbat? Nemuritorii se pare că nu au gender issue.
Taguri: 1921, chinezu, nemurire, poli timisoara, ripensia, traian lalescu, u cluj
