mariusghilezan.ro

1 octombrie 1980 – 1 octombrie 2010

Atunci am eliminat Celtic-ul
“1 octombrie este o zi care va rămâne mult timp în memoria colectivă. Dis de dimineaţă, am umplut arena. Cimpoaiele scoţienilor erau biete foale din atelierele de potcovit caii în vacarmul de nedescris al masei de druckeri încinşi la maximum. Poate că niciodată nu s-a strâns atâta energie în sufletele bănăţenilor. Ore întregi s-a cântat pe ritmurile „submarinului albastru”, de parcă Londra era pe Bega nu pe Tamisa. O mare violetă se întindea peste tribune. Fete îmbrăcate în mov suspinau de fericire la gândul întâlnirii cu vedetele scoţiene. Fularele erau mai mult de bon-ton, nu pentru că vremea ar fi fost friguroasă. Doar chiloţii poate nu erau violeţi. Steagurile colorau cenuşiul vieţii şi relatările sumbre ale reporterilor străini ce aveau să scrise nu prea frumos despre noi. Vocile sunau cadenţat. “Poli” nu era numai pe buze, ci o stare de spirit. După ore de iureş, părea că se coboară iadul pe pâmânt. O mare de papelitos a înghiţit echipa noastră ieşită la încălzire. Moise – Nadu, Şerbănoiu, Păltinişanu, Vişan, Şunda – Dumitru, Manea, Dembrovschi – Anghel, Nedelcu. Mulţi ani după aceea, numele magilor, coborâţi pe întâi octombrie în arena cu fulgi violeţi, au fost pe buzele şi în sufletele românilor. Partida a început în nota de dominare a celor mai instruiţi. Noi aruncam mingile spre vârfurile Anghel şi Nedelcu, iar ei ţineau mai mult balonul. În minutul 17, Manea şi McDonald au fost eliminaţi pentru lovire reciprocă. Lui Adi nu i-a mers ca şi cu Răducanu. Loviturile libere, marca Dumitru, nu au avut finalitatea aşteptată. Poate că se aştepta prea mult de la el. În primele 45 de minute am tremurat de câteva ori, dar Moise îşi scosese „tăbliţele” care i-au păzit poarta. Ultimele douăzeci de minute, la fel ca la Glasgow, au fost de foc. Scoţându-l din teren pe Şunda, un fundaş, profesorul Ionescu l-a aruncat pe Cotec, în teren ca la hochei. “De n-ar mai rata copilăreşte”, ne spuneam atunci. În minutul de graţie 81, Liţă l-a angajat scurt, printr-o lovitură liberă, pe Nedelcu, în careul mic. Portarul Latchford a sărit în arc, dar a scăpat mingea. Liberoul McAdam a încercat să degajeze, dar, balonul lovit defectuos, ajunge la Păltinişanu, care venit ca un bolid, a şutat cu sete. 1-0. Şi strigătul nostru s-a auzit până la Antene, de s-a speriat Anicuţa, vai de mama ei. Catolicii răzvrătiţi ai East-End-ului aveau să închine steagurile de luptă în faţa ortodocşilor ateizaţi de nevoie.

Le-am tăiat cu ţâfnă urcuşul european, noi o echipă de pitulici. Bucuria a fost mare. În noaptea de vis de la Continental, mii de oameni au sărbătorit. Numai Jackie Ionescu, felcerul acelei renaşteri timişorene, are dreptul la cuvânt: „De la început, s-au închis. Au dorit să păstreze avantajul minim. Mie mi-a convenit stilul. Arbitrul grec a stricat jocul în minutul 17, prin eliminarea nejustificată a lui Adrian Manea. Un stadion a amuţit. Jocul nostru nu a incitat publicul de la început. Totuşi, în ultimele 20 de minute ne-am simţit purtaţi cu o voltă nemaintâlnită pe stadioanele de la noi. În minutul 83, Dumitru a centrat în careu, Nedelcu a câştigat doar pentru fotografie prim-planul, pentru ca Păltinişanu să execute din drop o minge sărită. Seara a fost prilej de mare sărbătoare pentru fantasticul public timişorean. Puţini ştiu ce s-a întâmplat la masa festivă din salonul oficial. Dinică, un prim-secretar fripturist, priceput la toate şi la nimic, m-a ţinut în faţa sa, în picioare, în timp ce înfuleca, spunându-mi: „vedeţi dacă aţi ascultat de partid, aţi bătut o echipă capitalistă. Deci, se poate!”După jalnica felicitare, Billy McNeill l-a îmbrâncit pe arbitrul grec, Lagoianis, chiar în faţa observatorului UEFA. Tuşierii l-au pus la podea. Gestul l-a costat un an de suspendare pe marele idol de pe Estadio Nacional.”

Alb-violenţii a scos din cursă team-ul care poartă în vitrina din East-Land douăzeci şi cinci de cupe ale Scoţiei, treizeci de trofee de campion, o cupă a Campionilor Europeni şi medaliile de argint ale altei finale. Ne-a trebuit jumătate de secol să revenim în lumea vestică, în fotbalul mare. M-am dus a doua seară la Moş Todor, la cimitir. Am pus lângă cruce o ţigare şi un program de meci. Nu se cădea să duc flori”.

(fragment din cartea mea Furia)