poker

Un joc dur ca viaţa, frumos ca viaţa, pe care n-ar strica să-l știm cu toţi

    La fel cum piloții de avioane de linie se antrenează mai întâi zeci şi sute de ore pe simulatoare de zbor înainte de-a transporta sute de oameni cu 800 de kilometri pe oră, și noi cei care trebuie citeşte

miciuri 2

Poema muncii

Sfârâie micii în jar proletar ard hălcile în furci de grătar fum de mahorcă mesenii cinstesc halbe la metru berarii servesc.   iar defilează izmele de miciuri Nicio paradă, doar răstigniri prin beciuri.   Dincolo de geam, dublurile privesc cu citeşte

floriile

Intrarea lui Iisus în Ierusalim

Astăzi e ziua în care Iisus intră în Ierusalim călare pe un asin. Îl înviase pe Lazăr, mulţimea îl însoţea. Cei mulţi strigau: “Osana!” În limba ebraică însemna “salvează-ne.” Oamenii l-au văzut în timp ce dărâmă tarabele negustorilor şi cum citeşte

stoicov 2

Duelul Stoicov-Manolo s-a sfârşit

Adrian Stoicov şi-a dat jos tricoul de antrenor pentru a urca la cer şi a întregi echipa galactică a lui Poli. S-a sfârşit la doar 49 de ani, un cancer fudroiant l-a terminat în mai puţin de două luni. Un citeşte

monica

Filosoful şi procuroarea vor arde LIDEgazul

Pentru Comisia LIDE (de justiţie şi libertăţi civile) a Parlamentului de săptămâna viitoare, când se va discuta din nou despre OUG 13, Dana Gârbovan, preşedintele Uniunii Judecătorilor, nu mai trebuie brifată, în schimb, Gabriel Liiceanu, invitatul special al #rezist Monica citeşte

Corneliu Coposu era urmărit de Securitate şi după 1989

stânisoara

După unele mici nesincronizări pe ruta Bucureşti-Munchen, interviul-eveniment cu Nicolae Stroescu Stînişoară, fostul director al Departamentului Românesc de la Radio Europa Liberă, continuă cu răspunsul la o întrebare despre alegerile din 20 mai 1990. Înainte de a fi „Duminica Orbului“, 20 mai a fost ziua de naştere a lui Corneliu Coposu (anul viitor, pe 20 mai, se împlinesc 100 de ani de la naşterea sa). Interviu realizat de Andrei Crăciun, 10 mai 2013, pentru Adevărul

Adevărul: „Cum aţi abordat în calitate de director al Departamentului Român al Europei Libere, revenit în Ţară după o absenţă de 2 decenii, alegerile din 1990?

Nicolae Stroescu Stînişoară: La începutul lunii mai 1990, nu numai că ajunsesem deja la o concluzie clară, dar eram din ce în ce mai îngrijorat: Nu mai vedeam nici o şansă ca opoziţia să obţină un rezultat cît de cît onorabil în România, darmite să câştige alegerile. Euforia izbăvirii de dictatură făcuse loc unei recunoaşteri din ce în ce mai neliniştitoare (nu demobilizatoare) a urmelor lăsate de comunism şi a acelor înclinaţii de mentalitate şi comportamentale dobîndite între timp, care, fără a modifica datul fundamental al inadereneţei funciare a românului la comunism, puteau funcţiona la un moment dat în favoarea menţinerii unor structuri sau grupuri de putere vizibile sau secrete, legate de trecutul dealtfel neiubit. De pildă, cunoscusem, în contact direct şi prelungit, tradiţionala aversiune a ţăranului faţă de ideologia şi practica partidului comunist, dar ştirile din ţară arătau acum adeseori exemple de ostilitatea cu care puteau fi întâmpinaţi la sate reprezentanţi ai partidelor naţional-ţărănesc sau naţional-liberal şi, în schimb, unele solidarizări cu exponenţi ai vechei mari sau mici birocraţii comuniste. Neaşteptata virulenţă Fără a mai pune la socoteală neaşteptata virulenţă şi extindere a adversităţii faţă de democratizare a diferitelor categorii care lucraseră mai mult sau mai puţin în slujba vechiului regim, agitaseră sau vegetaseră la umbra lui, sau îşi descopereau acum ataşamente la stările sau spiritul dinainte de decembrie 1989. Dar elementul decisiv al micşorării speranţelor unui pas înainte printr-o victorie electorală a partidelor democratice abia reînfiinţate îl constituia, ca o rupere de nivel cauzatoare de vîrtej fatal, atitudinea puterii instalate după decembrie 1989, începînd cu refuzul acordării unui termen mai lung absolut necesar pentru pregătirea de alegeri libere după 5 decenii de partid unic şi terminînd cu folosirea întregului arsenal de dezinformare, terorism psihologic, calomniile cele mai grosolane şi bizare şi recurgeri la violenţe. După ce îşi încălcase promisiunea solemnă iniţială că nu se va transforma în partid cu veleităţi de guvernare, ci se va limita la girarea tranziţiei către pluralismul politic, grupul puterii „post-revoluţionare” se transformase în partid şi anume un partid triumfalist, plin de dispreţ brutal pentru orice formă de opoziţie.

Simulacrul

Convins că în România nu vor avea loc adevărate alegeri, gândeam că opoziţia democratică nu ar trebui în niciun caz să se lase antrenată în acest simulacru. O retragere din alegeri îmi părea a fi singura cale de salvare a speranţei şi proectului genuin democratic. Eram gata să sprijin la microfon acest act de demnitate şi realism politic în acelaşi timp. Pătruns de acest gînd şi nerăbdător să-l probez în faptă, m-am hotărît să plec la Bucureşti ca să-l supun reflecţiei conducătorilor opoziţiei, în primul rînd lui Corneliu Coposu. Pentru a mă asigura şi de o bună susţinere, m-am dus la directorii americani ai Europei Libere, Ross Johnson şi Robert Gillette, şi le-am expus punctul meu de vedere şi argumentele principale. Cei doi directori americani au îmbrăţişat imediat ideea şi mi-au urat succes în realizarea ei în România. Întâlnirea cu Coposu Fără a mai pierde timp, i-am telefonat lui Corneliu Coposu că în două zile voi fi la Bucureşti. Relaţia mea de neuitat cu acest bărbat neabătut de atîtea furtuni şi încercări ale istoriei noastre contemporane decursese pînă atunci în nedesminţită consonanţă, dar numai prin telefon. Prima mea întîlnire cu Corneliu Coposu a avut loc la sediul Partidului Naţional Ţărănesc. Biroul lui, aflat în aceeaşi mare încăpere dela parter împreună cu cel al vice-preşedintelui, Ionel Diaconescu, se prezenta în ziua aceea sub asaltul unui continuu dute-vino dinspre anticamera înţesată de oameni, care toţi vroiau să-i vorbească „urgent” preşedintelui sau vice-preşedintelui. Intrau şi doi trei dintr-odată. Ceea ce nu părea să-i mai stinghenească pe cei doi lideri. Singurul mic avantaj al lui Corneliu Coposu era că masa lui nu se găsea ca cea a lui Ionel Diaconescu, chiar lîngă uşa de intrare, ci în fundul camerei. Ne-am strîns mîna bucuroşi de a fi, în sfîrşit, împreună, dar am oprit pentru mai tîrziu şuvoiul atîtor emoţii şi gînduri ce se cerau spuse şi am intrat în media res. Căci căzusem de acord să discutăm imediat ceea ce mă adusese în pripă la Bucureşti, fără a mai căuta un loc mai liniştit şi mai confidenţial. I-am expus pe scurt convingera mea că opoziţia ar trebui să se retragă din alegeri şi am exprimat hotărîrea fermă de a oferi microfonul nostru pentru explicarea motivelor acestei atitudini şi a tuturor considerentelor care pledau pentru alegeri neprecipitate, ci precedate de un interval de timp cît de cît suficient pentru crearea condiţiilor de liberă şi temeinică prezentare şi civilizată confruntare a opţiunilor şi programelor. În timp ce noi ne întreţineam cu voce scăzută, zumzetul din jurul nostru creştea şi eram mereu întrerupţi de oameni care vroiau să-i spună ceva lui Corneliu Coposu şi pentru care dialogul nostru nu era altceva decît încă un moment din rotirea neîncetată a pietrei de moară a Seniorului, care trebuea să le macine nenumăratele conflicte, griji sau doleanţe.

Cuvânt cu cuvânt

Şi totuşi, Corneliu Coposu mă urmărise cuvînt cu cuvînt şi acum mă privea în ochi: „Sunt întru totul de acord că ar trebui să ne retragem în semn de protest din această înscenare electorală. Şi aş fi făcut neapărat acest pas, dar, alaltăieri noapte, a venit la mine acasă o maşină a ambasadei americane. Am fost rugat să merg la ambasadă, unde mă aşteaptă un mesaj urgent. Ajuns acolo, ambasadorul s-a scuzat pentru deranjul nocturn şi l-a introdus pe un trimis al Departamentului de Stat american. Acesta mi-a prezentat o scrisoare şi mi-a spus că cei de acolo sunt conştienţi de dificultăţile cu care este confruntată opoziţia, dar că o boicotare a alegerilor din partea noastră ar constitui o eroare capitală, căci alegerile se vor ţine cu siguranţă fără noi, iar guvernul american nu va mai putea protesta pentru ceea ce se întîmplă în continuare, devreme ce noi înşine ne-am hotărît să absentăm dela alegeri”. Corneliu Coposu era profund contrariat de conţinutul mesajului faţă de a cărui stringenţă, dealtfel amicală, considerase că trebue totuşi să cedeze. E adevărat că acel categoric îndemn american pornea dintr-o intenţie pozitivă, dar surprindea prin neluarea pur şi simplu în considerare (nu se putea vorbi nici măcar de o scăpare din vedere) tocmai a ceea ce era mai caracteristic şi mai încărcat de consecinţe în acel moment politic (şi nu numai politic) românesc, suspendat atît de periculos între tentativa unui debut de confirmare în fapte a impulsului de emancipare şi democratizare declanşat în decembrie 1989, pe de o parte şi conjuraţia menită să-l mistifice, să-l sleiască sau să-l paralizeze prin feluritele mijloace ale dezinformării şi manipulării de viţă autoritară, machiată democratic, pe de altă parte. Autonomia salutară Constatam încă odată nu numai acel grad de autonomie salutară al deciziilor conducerii Europei Libere faţă de responsabilii pentru probleme româneşti ai Departamentului de Stat American, ci, ceea ce era mai semnificativ, capacitatea ei mai mare de percepţie a complexităţii şi a liniilor de forţă ale situaţiei româneşti, privită nu numai ca obiect al reflecţiei şi calculelor generale ale unei anumite politici externe americane, ci şi ca loc al continuării realizării de sine a unei naţiuni. Directorii americani dela München fuseseră de acord cu oportunitatea şi motivele profunde ale unei retrageri a opoziţiei româneşti din nişte alegeri ireale, iar dela Washington Departamentul de Stat îl soma de fapt pe Corneliu Coposu să nu cumva să se retragă din alegeri. Prietenii tradiţionali Corneliu Coposu nu cedase decît dintr-un singur motiv: Considera că este un interes major acela ca partidul său, atîta vreme scos din istorie, să nu se izoleze, într-o perioadă dificilă dar, pînă la urmă, decisivă, de prietenii tradiţionali ai României, care erau americanii. Altfel, Corneliu Coposu nu era omul concesiilor şi nici al menajării unor relaţii preţioase, căci era liderul politic cel mai desinteresat cu putinţă. (Aici cred că se cuvine un citat din cele relatate de el însuşi în cartea Coposu – Confesiuni – Dialoguri cu Doina Alexandru, editura Anastasia, Bucureşti, 1996: „La un moment dat într-o discuţie oarecum civilizată cu Iliescu, înainte de a rupe relaţiile cu el …..mi-a spus: << Domnule Coposu, dumneavoastră sunteţi un tip intratabil pentru că nu vreţi să fiţi nici prim-ministru, nici ministru, nici preşedinte şi nici nu vreţi să faceţi avere. Deci sunteţi un om periculos şi intratabil >> “. Pe de altă parte, cel care începînd din 1937 l-a însoţit tot timpul pe Iuliu Maniu, pînă cînd au fost amîndoi arestaţi şi condamnaţi, trăise din plin meandrele dacă nu chiar avatarurile politicii marilor puteri, cu discrepanţele dintre declaraţii şi fapte, pentru a nu şti că, în ultimă instanţă, nimeni nu îţi poate garanta nimic, iar promisiunile se pot dovedi false, asigurările ambivalente, iar anumite încredinţări pot sfîrşi în tragedii colective. Era, desigur, ceva de necomparat între dilemele partidului naţional ţărănesc dinaintea alegerilor din 1990 şi cele dinaintea alegerilor falsificate grosolan de comunişti în 1946, dar Corneliu Coposu nu putea şi nici nu vroia să nu-şi reamintească de felul cum aliaţii anglo-americani au pilotat atunci acordul cu Uniunea Sovietică pentru ţinerea de „alegeri libere” în România şi acceptarea opoziţiei naţionale româneşti de a participa la ele. Ambasadorul englez la Moscova, Sir Clark Kerr şi cel american, Harriman, au venit la Bucureşti, împreună cu Vîşinschi, adjunct al ministrului de externe sovietic şi au discutat, fiecare în parte, cu Iuliu Maniu.

Tot în convorbirile cu Doina Alexandru, din 1996, Corneliu Coposu descrie, pe scurt, poziţia lui Iuliu Maniu, care i-a spus atunci lui Clark Kerr, referitor la formula asupra căreia cele trei mari puteri ajunseseră la un acord, (ca să se coopteze în guvernul deja constituit al lui Petre Groza cîte un ministru ţărănist şi liberal, ca încă o garanţie de alegeri libere) că el nu poate accepta soluţia propusă, că ştie că nu se garantează în mod real alegeri libere şi că soluţia preconizată este o capitulare faţă de nişte „exigenţe ruseşti catastrofale pentru poporul român” (pag.37). Memoriile lui Kerr Corneliu Coposu citise, peste ani, memoriile lui Clark Kerr, în care acesta mărturiseşte că regretă că a trebuit să îi mintă pe români, iar Harriman îl confirmă. Iuliu Maniu a acceptat, sub presiunile aliate, participarea la alegeri. Venise seara, iar eu ştiam deacum că ideea boicotării alegerilor a murit. Coposu, care după cum mă convinsesem o nutrise şi el înainte de neaşteptata înîlnire dela ambasada Statelor Unite a început să-mi povestească despre o altă întîlnire, tot noaptea, dar de data aceasta la el acasă. Pentru mine, imaginii lui Corneliu Coposu, irizată de argintul zîmbetului, de încordările atenţiei luptătoare, de neclintirile împotrivirii, de luminozităţile domoale ale amintirii furtunilor trecute, îi aparţine şi dezinvoltura etern juvenilă a nopţilor lui, desfăşurate în grave conciliabule sau slobode taifasuri, iar cînd se întorcea acasă, prelungindu-se în serios jucăuşele lui incursiuni în noapte, fie în faţa micului ecran, fie citind presă sau cărţi, pînă spre 3-4 dimineaţa. În noaptea despre care îmi vorbea, ajunsese după ora 22 acasă şi l-a găsit în faţa uşii pe un domn care i-a mărturisit că tot încercase să-l găsească întrucît are să-i spună ceva pe care îl consideră important. Coposu l-a poftit imediat înnăuntru, trecînd peste încercările respectivului de a se legitima mai întîi, de a-l asigura de bunele intenţii etc. Nopţile lui Corneliu Coposu nu conţineau precauţii de acest gen. Cred că uşa nici nu era încuiată, ceea ce l-a cam surprins pe vizitatorul nocturn. După ce a aprins lumina şi a aruncat o privire spre ce îi lăsaseră de mîncare surorile lui, amfitrionul neavertizat s-a declarat că îi stă la dispoziţie: „Domnule Coposu, am fost colonel de securitate, dar nu am avut niciodată convingeri comuniste. După decembrie 1989, am urmărit cu atenţie lupta dumneavoastră. Merită toată admiraţia. Şi acum, ce mă aduce la dumneavoastră? Am fost convocat, împreună cu alţii la o şedinţă centrală care s-a ţinut pentru pregătirea alegerilor. Ea s-a desfăşurat în mai multe încăperi. La plecare, trecînd printr-una dintre ele, care între timp se golise, am văzut pe unul dintre scaunele înşirate lîngă masa de şedinţă o foaie de hîrtie căzută sau uitată. Am ridicat-o în mod automat, probabil cu gîndul s-o arunc. Cînd mi-am aruncat ochii pe ea am văzut că era un fel de tablou sau plan numeric care m-a făcut să o păstrez. Avea legătură cu tema şedinţei. După cum veţi putea vedea, este vorba de rezultatele planificate pentru alegeri. Ideea este că trebue făcut totul, inclusiv <> pentru ca rezultatul alegerilor să fie cel indicat”. Şi i-a întins hîrtia lui Corneliu Coposu. „Într-adevăr pe acea hîrtie”, mi-a spus Coposu, „era o listă a partidelor participante la alegeri cu un procentaj indicat în faţa fiecăruia. FSN-ul trebuie să aibă 70%, iar nouă ni se acorda cel mut 3%. Am stat mult de vorbă cu acel domn încărunţit la tîmple şi care avea o exprimare corectă şi o atitudine demnă şi ponderată. N-aş putea însă să-ţi spun dacă venise din proprie iniţiativă sau fusese trimis ca să mi se aducă la cunoştiinţă că nu ni se va permite în nici un caz mai mult decît un rezultat derizoriu în alegeri”.

Noaptea de la Hotelul Continental

Nici noaptea mea care a urmat în camera de la Hotelul Continental nu a fost cea mai liniştită. Dar fiecare dimineaţă însemna cu adevărat un nou început, în oraşul din care lipsisem 20 de ani. Şi erau atîtea de făcut ! … Pe coridor, m-am întîlnit cu cea care supraveghea personalul care făcea ordine prin camere. La salutul meu a răspuns, parcă privindu-mă cu o atenţie mai aparte: „Cum vă simţiţi în Bucureşti?” – „Mai mult decît bine”. Atunci a scos repede un carnet, a privit în josul şi în susul coridorului şi a notat ceva arătîndu-mi ce scrisese: „Sunteţi observat. Să ştiţi că în camera de alături de a dumneavoastră se află cineva în misiune.” – „Treaba lui. Alţii sunt cu noi” i-am spus, şi i-am mulţumit, strîngîndu-i mîna. În ziua aceea mi-am transmis editorialul meu săptămînal, direct dela Bucureşti. Începea astfel: „Primul meu editorial săptămînal transmis de pe pămîntul românesc. Încă un pas pe calea plătită aici cu sînge şi, după cum se vede, încă deloc uşoară, a revenirii la o normalitate a intercomunicării, în fond atît de firească pentru poporul nostru, unul dintre cele mai comunicative din Europa. Iar în planul biografiei personale, unul dintre gesturile ritualului întoarcerii acolo de unde, în adîncuri, nu am plecat niciodată. Fără a uita însă că nu numai omul trecător, ci şi peisajul şi sufletul românesc au parcurs în timpul acesta încercări şi primejdii de moarte. Iar vindecarea nu este uşoară. Percepi la tot pasul urmele luptei dintre metamorfoza eliberatoare şi inerţiile perpetuate de magia neagră a spiritului totalitar”. Am vorbit desigur în acel editorial şi despre semnalele luminoase ale voinţei de innoire, despre Piaţa Universităţii ca o continuare „nonviolentă dar cu vivacitate lucidă” a revoluţiei. Editorialul căuta însă în primul rînd să avertizeze împotriva marilor neajunsuri pe care i le va creia ţării noastre, înnăuntru şi în afară, o manipulare a alegerilor. Încheiam: „Multora le este teamă aici că am putea fi pe cale să mai pierdem un examen istoric. Sau, mai bine zis, alţii să-l piardă încă odată pe socoteala noastră, a tuturor. Dar, în fond, examenul îl va da, pînă la urmă, poporul şi în adîncurile lui se află răspunsul cel bun”.

Condiţiile minime ale unui scrutin democratic

Rezultatele alegerilor parlamentare din 20 mai 1990: – FSN: 66,31 %, PNL: 6,41%, UDMR: 7,23%, PNŢCD: 2,56%, nu se putea să nu mă facă să mă gîndesc la hîrtia înmînată nocturn lui Corneliu Coposu de fostul colonel de securitate: prevenire din propie iniţiativă, avertisment comandat?

Alex Mihai Stoenescu, analist nu arareori critic faţă de strategia şi aportul concret al PNŢCD-ului, scrie ferm: „Alegerile din 20 mai 1990 s-au terminat cu un denunţ al lui Corneliu Coposu, un denunţ destinat Istoriei şi care a avut şi are în continuare efect doar în Istorie. Generaţiile viitoare de istorici şi cititori trebuie să ştie că alegerile din 1990 nu au îndeplinit condiţiile minime ale unui scrutin democratic. Naţiunea a acceptat şi acest compromis, conformîndu-se teoriei psihologiei poporului român şi în privinţa superficialităţii şi incapacităţii de a finaliza un proces istoric.” („Din culisele luptei pentru putere – 1989-1990 -, Editura RAO, 2006, pag.501). Din lecturi anterioare am putut reţine că Alex Mihai Stoenescu nu a trecut cu uşurinţă peste concluziile lui D.Drăghicescu formulate în cartea intitulată „Din psihologia poporului român”, dar el însuşi în lucrarea „Istoria loviturilor de stat în România” conchidea că: „ …… accentele critice mereu citate de D.Drăghicescu pornesc de la o premisă falsă. Noi considerăm că poporul român nu este aşa cum a fost înfăţişat în opera <>, ci aşa se comportă ca urmare a modului în care a fost obligat să trăiască într-un tip de societate modernă, care nu a fost un produs al său natural.” („Istoria loviturilor de stat în România”, vol. I, pag. 245). Şi totuşi, urmărind, chiar de departe, la televizor, funerariile lui Corneliu Coposu, acestea, atît prin proporţiile participării, cît şi prin simbolica întruchipată atunci cînd mulţimea cortegiului s-a dispus în forma unei uriaşe cruci, în acele momente în care în inima Bucureştiului şi pe locurile în care nu demult nu evlavia dominase, ci pîrîitul armelor şi glasul de tunet al demonstraţiilor, iar după aceea numai trepidaţia împrăştiată a cotidianului fără memorie, parcă se aşternuse dintr-odată nu numai o închinare, ci parcă şi o aşteptare obştească. Nu s-ar putea spune că cel căruia i se anunţase că nu îi este permisă o altă speranţă decît de 3% din voturi, în 1990, recupera, acum, prin însăşi moartea lui şanse pentru o victorie în alegerile din 1996? Prin iunie 1998 l-am vizitat pe Gheordunescu, în legătură cu preliminariile romanului meu autobiografic, „Vremea Încercuirii”, căruia după acea victorie din 1996 i se încredinţase funcţia de director adjunct al SRI-ului. În biroul lui avea nu numai portretul lui Emil Constantinescu, ci şi pe cel al lui Corneliu Coposu, despre care mi-a povestit următorea întîmplare din ultima parte a vieţii: Corneliu Coposu fusese invitat la un congres la Madrid. Gheordunescu urma să-l însoţească şi s-a îngrijit de pregătirea călătoriei. Cînd totul era gata şi se bucura de viitorul voiaj în Spania împreună cu Corneliu Coposu, a dat fuga şi l-a anunţat. Răspunsul lui Corneliu Coposu: „Dragul meu, nu vom mai putea face această călătorie, căci nu-mi pot permite să mor în afara teritoriului României”. Referitor la înfrîngerea zdrobitoare a opoziţiei în alegerile din mai 1990 şi strategia departamentului român al Europei Libere, am făcut o scurtă expunere la întîlnirea cu managementul american, în termenii următori: Pierderea alegerilor nu a fost o surpriză pentru noi, ci, cel mult, masivitatea victoriei. Nu a fost o surpriză pentru că eram foarte conştienţi de deficienţele culturii politice, de spaimele şi prejudecăţile din sînul populaţiei, precum şi de felul cum le va specula Frontul Salvării Naţionale, ademenindu-i pe unii, terorizîndu-i pe alţii. Strategia noastră nu a plecat de la ideea că pluralismul democratic autentic va avea succes în prima fază. În sensul acesta, datele fundamentale ale strategiei rămîn aceleaşi. Am spus mai demult, şi aceasta rămîne valabil, că în România trebuie căutată o comunitate de interese între opoziţia democratică, unele elemente moderate din Front şi elementele progresiste şi pro-occidentale din armată. Bineînţeles, vom comunica în mod decent şi cu reprezentanţi ai Frontului. Rămînem, mai departe, cel mai important canal de comunicare a ideilor şi proiectelor opoziţiei parlamentare şi extraparlamentare, precum şi a sindicatelor independente. Am inaugurat un dialog cu grupurile de preoţi şi intelectuali care vor o înnoire a Bisericii Ortodoxe Române. Unii ofiţeri şi-au exprimat dorinţa ca noi să deschidem un program radiofonic pentru militari. Cred că gestul ar fi prematur şi ar putea da guvernului român impresia că noi vrem să instigăm armata împotriva lui. Alegerile au arătat, din nou, că trebuie să ne concentrăm asupra ţăranilor şi muncitorilor. În sensul acesta, am hotărît să desfiinţăm emisiunea „Book on the air” („Cartea pe unde”) şi să o înlocuim cu o emisiune intitulată „Tribuna satelor”.

Prima vizită la “Radio Europa Liberă”

Mi-amintesc de prima vizită pe care ne-a făcut-o Corneliu Coposu la Europa Liberă. Descendentul luptătorilor pentru Unirea Ardealului, cel trecut prin 17 ani de temniţe comuniste, Preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc renăscut, apariţie de distincţie şi sobră eleganţă păşea pe coridoarele noastre ferm şi alert, cu chipul dăltuit într-o expresie de rezistenţă liniştită şi nerevocabilă, care putea însă reflecta, – de pildă în contact cu oamenii acestei staţii de radio aliate cu visele lui neveştejite – o înseninare şi zîmbetul serios-jucăuş al camaradului de arme. L-am condus în biroul meu, pe urmă a stat de vorbă cu colegii, împreună şi în parte, am avut o convorbire în faţa microfonului şi mai urmau şi altele, dar în pauză m-a întrebat dacă nu am putea face o mică plimbare, în doi, prin parcul cu rîuşoare şi copaci seculari, „Englischer Garten”, întins pe kilometrii şi cu care Radio Europa Liberă se învecina pe două laturi. M-am bucurat de acest prilej de a-l putea conduce prin acea frumuseţe veşnic vie lăsată moştenire münchenezilor de regii Bavariei. Supravieţuitorul beciurilor Aiudului o degusta, cu acea capacitate de încîntare adolescentină pe care i-am admirat-o. Dar domnul Preşedinte, care era un interlocutor atît de natural şi comunicativ – şi aşa a fost pînă la capăt în acele zile ale lui la München – , voise ceva mai mult decît plimbarea noastră prin Englischer Garten. Ba s-a văzut că paşii pe potecile umbroase, cît or fi fost ei de înviorători, nu fuseseră pentru Coposu scopul, ci mijlocul. Căci nu trecuseră decît cîteva minute şi el mi-a spus: „Domnule Stînişoară, vreau să şti că scopul meu politic este refacerea României ca monarhie constituţională parlamentară, prin readucerea Regelui Mihai în Ţară. Aceasta este în interesul Ţării, pe care nu numai că aşa o putem reface în instituţiile ei istorice şi democratice, dar îi asigurăm şi debarasarea de urmările comunismului şi creearea unei societăţi libere şi prospere.”. Mi-am dat seama imediat că liderul naţional, cu ecouri stilistice din dreptul roman, ţinuse să-mi încredinţeze proiectul lui istoric (şi urgent) concret, dintru început şi departe de orice curiozităţi jurnalistice şi nejurnalistice. Dealtfel, în temeiul realismului său ardelenesc dar şi al nivelului lui de informare confidenţială foarte ridicat, Corneliu Coposu a plecat tot timpul dela convingera existenţei mai vechi a unor urechi ale Bucureştiului în redacţia noastră dela München. „I-am spus Regelui”, a continuat Corneliu Coposu, „că eu sunt atît de convins că nu putem reface România decît cu ajutorul lui, încît, chiar presupunînd că el nu ar vrea să revină definitiv pe tronul Ţării şi lăsînd la o parte faptul că eu sunt regalist, cred că ar trebui să facem un contract cu el să vină pentru cinci ani ca să reuşim să scoatem căruţa din noroi. Regele mi-a răspuns, cu umor: << Vrei să mă angajezi ca mercenar?>>”.

Cred că monarhismul lui Coposu se născuse dintr-o îmbinare de lealism înrădăcinat istoric şi religios, încrederea în puterea modelatoare a simbolului, capacitatea lui Coposu de a vedea, dincolo de cîmpul de forţe al doctrinelor, programelor şi intereselor legitime ale politicii partidelor, necesitatea unui arbitru suprem şi garant neclintit al interesului naţional. Şi s-ar putea spune că idealul acesta monarhic al asigurării şi ridicării într-un plan al detaşării de considerentele izvorîte din interesele individuale şi de grup, în căutarea unei continuităţi care le precede şi trebue să le supravieţuiască şi a unor căi a armonizării lor posibile şi-a resfrînt lumina inspiratoare şi asupra personalităţii lui Corneliu Coposu însuşi, cu atitudinea lui suverană în mijlocul tuturor luptelor şi rivalităţilor, devotamentul lui faţă de aspiraţiile permanente ale naţiei şi facultatea lui integratoare. Ceea ce mergea mînă în mînă cu un stil de gîndire şi de acţiune călăuzit de considerente superioare, nesupus fluctuaţiilor emotive sau concursului de împrejurări. Preşedintele Coposu proceda demn şi realist în acelaşi timp. A plătit cu nespuse suferinţe ataşamentul lui la valorile culturii şi ale parlamentarismului occidental, dar nu şi-a jertfit niciodată, nici faţă de forurile occidentale, independenţa de gîndire sau fermitatea îndatoririi lui iubitoare faţă de drepturile şi aspiraţiile româneşti.

Indiferenţa americanilor

Am parcurs în strînsă comunicare cu el (ceea ce, ca întodeauna într-o relaţie sinceră, nu a exclus, de pildă, odată, o diferenţiere nu asupra scopului, ci a strategiei şi altădată o deosebire de atitudine faţă de o componentă însemnată a identităţii româneşti) o perioadă frămîntată şi presărată cu multe abuzuri de putere, răstălmăciri grosolane şi erori greu plătite de societatea românească. Una dintre ţintele principale ale răstălmăcirilor şi atacurilor dirijate a fost Corneliu Coposu, prezentat ca personaj destructiv şi străin de interesele româneşti, vîndut occidentalilor, etc. În timpul acela am avut prilejul să cunosc sau să asist direct la momente în care Corneliu Coposu s-a comportat cu exemplară independenţă şi fidelitate românească, inclusiv faţă de prietenii occidentali. Unele dintre acele împrejurări le-am făcut deja cunoscute în scrierile mele. De data aceasta voi menţiona ceva foarte pe scurt. În convorbirea pe care am avut-o în iunie 1992, la „Casa Lido”, împreună cu directorul Europei Libere, Robert Gillette, Corneliu Coposu i-a spus lui Gillette că ministrul de externe american, James Baker, nu şi-a respectat cuvîntul: Din cele cinci condiţii puse iniţial guvernului român în sensul instaurării democraţiei, ulterior a abandonat patru şi nu a mai păstrat decît una, aceea a unor alegeri libere şi corecte. O altă întîmplare sugestivă în acest sens mi-a povestit-o el însuşi la 9 februarie 1995. Între timp fusese operat de cancer la plămîni. Acum tocmai făcuse o vizită în Statele Unite. Mi-a spus că şi-a putut da seama pe deplin de „indiferenţa şi ignoranţa politicienilor americani în privinţa României”. A vizitat şi Muzeul Holocaustului. Soţia directorului este evreică din România şi primirea a fost foarte amabilă. Dar cînd Corneliu Coposu a încercat să explice că punerea în seama României a şase sute de mii de evrei exterminaţi nu poate corespunde adevărului, căci în numărul acesta sunt incluşi şi cei patru sute de mii de evrei predaţi nemţilor spre exterminare de către autorităţile maghiare din Ardealul de Nord, care fusese cedat Ungariei prin Dictatul de la Viena şi victimile din Basarabia ocupată de sovietici în 1940, cei dela Muzeul Holocaustului „s-au înfuriat şi n-au vrut nici să audă”. În zadar cita Coposu surse de prestigiu, în frunte cu Filderman, şeful comunităţii evreieşti din România, ulterior refugiat în Elveţia. După plecarea lui Coposu din America, două ziare evreieşti l-au criticat drept „fascist”. Şi episodul acesta face parte din şirul nedreptăţilor făcute acestui om iubitor de adevăr. Cît despre calvarul lui prin închisori, nimeni nu va putea cunoaşte vre-odată nici multitudinea şi nici intensitatea suferinţelor îndurate de el. Cîte-odată mai povestea ceva despre ele, într-un mod de evocare vie dar detaşată şi alinată de adieri de umor. Mi-aduc aminte cum ne-a povestit într-o noapte, la un restaurant iugoslav din München, într-un cerc românesc restrîns şi fermecat, despre o întîmplare de pe malul lacului Snagov, pe care îl iubea ca şi noi. Era pe la începutul detenţiunii lui: „M-au luat din celulă, m-au ghemuit legîndu-mi în lanţuri mîinile de picioare şi m-au vîrît într-un sac, în care abia dacă aveam loc. Pe urmă m-au aruncat într-o dubă şi m-au dus un timp pînă cînd au oprit, au ridicat sacul şi m-au aruncat în nişte bălării. Se auzea clipocitul apei, mai puteam vedea prin pînza sacului, auzeam ce vorbeau ei. Eram pe malul lacului Snagov. La un moment dat l-am auzit pe unul dintre cei doi: << Dă-l în măsa, îl aruncăm în apă>>. Am spus şi eu ceva din sac: Nu uitaţi că sunt legat în lanţuri. Cînd m-or găsi pe fundul lacului vor vedea că nu a fost un accident, că a fost o execuţie în lanţuri. <>. Pe urmă linişte. Unul a cerut de la celălalt foc pentru ţigare. Se destindeau la Snagov. N-aş putea spune cît a trecut pînă cînd au încărcat din nou sacul şi m-au dus înapoi la locul de baştină, la închisoare.” Mi-aduc aminte şi cum luînd într-o seară, pe la 23 martie, 1993, la restaurantul „Premiera”, masa împreună: Eugen Pell, peşedintele Radio Free Europe – Radio Liberty, E.Gillette, director la Radio Free Europe, Woodard, vice-director al serviciului tehnic, Corneliu Coposu şi eu, la un moment dat Pell l-a întrebat pe Coposu, cum vede el intensitatea actuală a activităţiilor serviciilor secrete în România. Coposu, care vorbea în franţuzeşte cu Pell i-a răspuns: „Uitaţi-vă la masa din aproiere, în stînga.” „Da, văd un domn singur, care îşi citeşte de zor ziarul.” „Uitaţi-vă mai atent, ţine ziarul de-andoaselea.” Ne-am uitat şi noi. Seniorul, bătrînul puşcăriaş, avea dreptate. Super-managerul american rîdea în hohote, cu privire admirativă. Odată Corneliu Coposu mi-a povestit că la un moment dat într-una din închisorile prin care a trecut personalul de pază românesc a fost înlocuit cu gardieni de rasă mongolă, care erau de o duritate extremă şi nu înţelegeau nici un cuvînt românesc. Alte povestiri ale lui te purtau în inima şi iluminau în culori neaşteptate culisele societăţii şi istoriei româneşti dinainte de potopul stalinsit.

Vitraliile trecutului

Deţinătorul unei ample şi lucide cunoaşteri a istoriei, omul politic al declaraţiilor laconice şi al unei precizii realiste care te făcea să te gîndeşti la o rigurozitate notarială ardelenească a fost pentru mine o încîntare să descopăr la el (eu şi alţii) nu numai mare disponibilitate la inter-comunicare, ci şi gustul, cu aură valahă, al taifasului şi al aducerilor-aminte care pot să nu mai ţină seama de noapte şi de zi, iar prezentul să devină o fereastră pe care se desenează la nesfîrşit vitraliile trecutului. Om al faptului neînfrumuseţat şi al faptei cumpănite, al fermităţii şi al prieteniei, al tăriei şi al idealului, privind retrospectiv la itinerarul vieţii lui, unii ar putea fi copleşiţi de catastrofele istorice şi înfrîngerile care l-au marcat, inclusiv curba abrupt descendentă a partidului pe care îl adusese la putere nu numai prin acţiunea, ci chiar şi prin ecoul răsumpărător al morţii lui… Cînd, în 1964, a fost pus în libertate, după 17 ani de închisoare şi, coborît din tren, împreună cu un alt vechi deţinut, pe un peron al Gării de Nord, se sfătuia cu acesta încotro se vor îndrepta, a apărut un domn, bine îmbrăcat care i s-a adresat: „Domnule Coposu, am venit ca să vă conduc la tovarăşul Gheorghiu Dej, care vrea să vă vorbească.” Ajuns la Gheorghiu Dej, acesta şi-a exprimat regretul pentru suferinţele prin care a trecut Corneliu Coposu, adăugînd: „Este vina ruşilor care au impus aceste măsuri. Acum ne vom îngriji ca să puteţi primi o funcţie de jurist, corespunzătoare.”. La care Corneliu Coposu a spus că va căuta el însuşi să se orienteze ce ar putea face şi să-şi găsească un loc de muncă. Aşa a şi făcut, lucrînd ca funcţionar de şantier – cred că un timp la Constanţa – . În toţi acei ani, în ciuda sîcîielilor din partea Securităţii, Corneliu Coposu a ţinut legătura cu un număr de naţional-ţărănişti de nădejde, legaţi nu numai de trecutul sbuciumat, ci şi de gîndul la viitorul României. În 1987, Corneliu Coposu a reuşit să-i transmită lui Alois Mock, fruntaş de seamă al Partidului popular democrat creştin din Austria, strălucit ministru de externe şi valoros exponent al ideiei europene, o declaraţie de informare asupra existenţei în România a unui nucleu care îşi asumă misiunea de continuitate a Partidului Naţional-Ţărănesc. În baza acestui demers, Alois Mock s-a îngrijit încă de pe atunci, desigur în condiţiile de discreţie impuse de rigorile regimului totalitar din România, de înscrierea, la timp, a PNŢ-ului în grupul partidelor creştin-democrate şi conservatoare europene. De înalta apreciere a lui Alois Mock pentru Corneliu Coposu şi partidul său am avut prilejul să mă conving direct, după 1990, cînd l-am cunoscut pe Alois Mock, la München, cu prilejul sărbătoririi Jubileului de 50 de ani al Uniunii Creştine Sociale din Bavaria.

 

 

Taguri: , , , , , , , , , , , , ,

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.