Se spune ca generaţiile care nu au idealuri, care nu cred în nimeni şi în nimic sunt simple grupări irosite, pagini moarte-n registrul de supravieţuire al unei naţiuni. Mircea Eliade considera generaţia Criterion-ului drept prima şi ultima fericită din istoria poporului român. A trebuit sa treacă şase decenii pentru a se ivi următoarea. Generaţia născută în “Piaţa Univesităţii” e una împlinită. Oamenii formaţi acolo sunt astăzi realizaţi. Sunt nişte învingători, chiar dacă nu recunosc. Au biruit fără a lua prizonieri sau pradă de război. Toate idealurile lor compun azi agenda guvernamentală, ca supremă revanşă a unei elite bătute pentru că a prevăzut drumul drept. Duşmanii de ieri cântă azi pe portativul din Piaţă. Manifestanţii, stigmatizaţi atunci, consideraţi fie cârduri de utopici, căzuţi în stradă, grupări de visători reacţionari, fie – maliţios spus – adunături de sofişti, neadaptaţi vremurilor de acalmie care au urmat căderii “ancien regime”-ului, îşi văd azi ideile puse să guverneze ţara.
Pentru o lume costelivă şi neinstruită, păreau a fi de pe altă lume. Propovăduiau noţiuni abstracte pentru un neam proaspăt descarcerat din carapace. Ironizaţi, bătuţi, batjocoriţi, au continuat să întreţină flacăra speranţei. Atunci nu şi-au dat seama că sunt prea naivi pentru o luptă atât de mare. Se simţeau puternici în universul lor de încredere. “Golanii” se grupau zilnic în centrul Bucureştiului de unde îşi luau “raţia de libertate”. Gânditorii din agora, asemeni lui Socrate, erau condamnaţi de o mulţime neinstruită, pentru vina de a fi promotorii “idealismului obiectiv” şi căutători ai adevărului născut în oameni.
Supravieţuitorii “Pieţei Universităţii” sunt primii oameni normali. Ei au învăţat cel dintâi cum e “să începi să trăieşti în istorie”, vorba poetului naţional. Unii dintre ei au rămas utopici. Vorbesc mult şi în afara subiectului. Mulţi sunt pragmatici şi constituie pilonul central de susţinere a capitalismului. O parte reprezentativă formează curentul “workaholic”, muncind din greu şi eficient, pe bani mulţi. Alţii au luat drumul exilului, ne mai având răbdare să aştepte realizarea idealurilor. Toţi sunt însă împliniţi spiritual. Cauza lor s-a dovedit, în cele din urmă, cea dreaptă. Dacă azi se vorbeşte despre circulaţie liberă, despre NATO, Europa – stat de drept, este pentru că frumoşii nebuni din primăvara democraţiei româneşti au avut tăria să folosească simbolurile ca unice arme de luptă contra unui aparat năimit de privilegii, grade şi armuri.
În timp ce Piaţa cânta numele solidarităţii, “bravii” împărţeau caşcavalul. Atunci când frumoşii nebuni făceau revoluţii, pragmaticii reconstruiau structurile de putere. Când idealiştii lansau viziuni despre lume, oamenii regimului dădeau basca pe pălărie şi învăţau, în taina, cum e sa devii european în variantă carpatină.
P.S. Atenţie, se închid uşile, urmează staţia “Piaţa Universităţii”, cu peron pe partea dreaptă! (Evenimentul zilei, 15 iunie 2003)
Categoria: Publicistică
Staţia Piaţa Universităţii
Atenţie, se vinde imagine la kil!
Toată lumea când deretică prin bucătărie, schimbă vreo roată sau bea rachiu de Câlnău la bodega satului vorbeşte despre imagine.
– Ai văzut, bre, ce-i şi cu televizia asta?, zice un mucalit spre vecinul său de peste drum, stând cu coatele pe gard şi pipând degrabă o ţigară fără filtru.
– Ce să văz? Că nu văz nimic. Eşti lovit cu leuca?
– Păi, fata noastră, a lu’ Tărtoacă, nu ar mai fi ajuns muiere mare dacă nu-l vedea pe Hulumbul de la Bucureşti.
– Hu.., ce? Ţi s-a urcat matrafoxul la cap.
– Ziceam şi eu da’ ziceam…de fată.
– Mai bine nu mai spui nimic, că-i putred totul. Tăt e nimişit pe ogor.
– Bă, nu mă las eu cu una alta. Fata aia, păluga şcolii, s-o luat cu boieru’ aşela de la Bucureşti.
– Să fie sănătoasă şi degrabă borţoasă!
– Bă, ălă e om mare…Hulumbeanu!
– Poate Colombeanu, auzi-şi şi io la ştiri!
– Păi asta-i fata noastră.
– Reuşi, mă!
Discuţiile acestea nu s-ar fi purtat între doi vecini pe care îi desparte uliţa satului, de vreo jumătate de veac, în acelaşi Bacău de poveste, dacă nu ar fi apărut boss-ul miliardar la televiziune. Aşa, o fată de-a locului s-a îndrăgostit de el şi dusă a fost spre iatacul snagovean.
Vedeţi ce face televizorul, ar spune mulţi ageamii.
Odată, la o bodegă, alta decât cea a satului de poveste, pe undeva prin boaierele Capitalei, un ghidirmic, plasator de talente, îl tot îmbia pe unul ce-şi zicea lăutar să scoată suta de euro pentru articol la ziar.
– Bă, Jane, bagă-ţi minţile în cap! Eu te lansez pe orbită.
– Cum?
– Păi, marcă banu’ şi eu te bag la Libertatea cum ai clipi.
– Se poate aşa?
– Nu te fă, că te fac! Mare, bă! Te vor căuta, bă.
– Dar eu bag cântări nu ştiu să spui de ălea cu multe vorbe.
– Bă, fără ziar eşti nimic. Ţi-o spune tata…că e tată de albine.
– Pricep. Dacă spui. Mă execut.
Discuţiile acestea au fost pure, reale, necenzurate, ţinute pe terasa din Pasajul Victoria, pe unde mai venea şi maestrul Gil Dobrică, la o vodculiţă, care nu trebuia să fie plină de talent.
Oamenii simpli ştiu că imaginea vinde. E ceva de comerţ în firea locului.
Faptul că imaginea se consolidează în timp, se proiectează, are procese ample, discursurile sunt persuasive, nu propagandistice, discursurile cu temă, nu şotroane ale gargarei colective, că vocile se aleg nu se culeg, toate aceste bazaconii ţin de ritualul iniţierii în tainele meseriei de Public Relations. La noi, unde, dacă Ţuţea nu a reuşit să scrie despre “Aflarea în treabă la români”, asta nu înseamnă că nu se mai practică meseria într-o ureche. Acel, “merge şi aşa” a făcut carieră prin zonă.
Păi, în aceste condiţii, de ce să nu fie bună şi imaginea, necizelată, brută, din topor, compusă la ore de maximă audienţă de un broscoi cu doi neuroni şi jumătate, jumătatea cealaltă fiind ocupată cu ultimul model de C Klasse, fiul unui învârtit de-a lui Dej prin Guvern, că dă şi apă şi nevastă şi fraieri care se uită la nunta dintre un pistil şi un modelling-stil.
(Revista de administraţie publică locală, august 2006)
Binele şi răul merg împreună
Alegătorii obişnuiesc să spună că politica are două feţe. Majoritatea îi aseamănă pe politicieni cu femeile de moravuri uşoare. Pentru mulţime un lucru este clar: fie că ocupă băncile parlamentare ale opoziţiei, fie cele ale puterii, politicienii sunt totuna. Sunt tot oameni. Au aceleaşi pofte, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi caractere. Puţini ştiu legenda realizării “Cinei cea de taină”, capodopera din Milano a lui Leonardo da Vinci, precum şi motivul pentru care a fost pictată în aproape cinci ani. Maestrul a avut probleme în găsirea imaginii asociate răului, binele fiind uşor de ilustrat de către ucenici. Acelaşi om a pozat şi pentru Bine şi pentru Rău. Realizatorul capodoperei era convins că aceiaşi fiinţă poate fi privită diferit.
România a fost recunoscută ca ţară democratică doar după alternanţa de putere, după schimbul de locuri dintre cei mai puţini răi, cu cei mai puţini buni. Astăzi se tot deschid şi se închid capitolele de negociere cu Uniunea Europeană, se tot dezbat temele de lucru, se tot invocă legislaţia comunitară, doar un singur aspect nu se pronunţă deschis: establishment-ul politic.
Pat Cox, preşedintele Parlamentului European, a tras o vizită zilele acestea la Bucureşti pentru a discuta de te miri ce. Un lucru nu s-a rostit public: nevoia existenţei unui spaţiu politic dual, compus din putere şi opoziţie. Care este alternativa la guvernarea PSD-ului? Nimeni nu găseşte răspunsul la întrebare. Ţara noastră suferă de un handicap major. Nu are o opoziţie credibilă şi reprezentativă. Scena politică este invalidă, lipsindu-i un partid de reflecţie europeană. În condiţiile în care PNŢCD, membru al Partidului Popular European, cel mai reprezentativ grup politic din Parlamentul European, este sub un prag electoral semnificativ, iar PNL nu face parte dintr-o familie de putere la Bruxelles, Bucureştiul este întrebat permanent de establishment, binele şi răul politic englezesc, cel care asigură durabilitatea unei construcţii pe termen lung. Problema alegerilor anticipate care se tot flutură zilele acestea pe cerurile Cotroceniului şi ale Palatului Victoria ar putea soluţiona şi această ultimă necunoscută. Ecuaţia nu stă deloc în sertarele Puterii. E singura care nu depinde de Guvernul Adrian Nastase.(Evenimentul zilei, 14 noiembrie 2002)
Cu 19 miliarde USD în PIB sau cu sufletul în Rai?
Întâmplarea a făcut să dau curs invitaţiei de a participa la o conferinţă zilele trecute în Bucureşti. Recunosc, titlul m-a atras: “19 miliarde USD pentru PIB-ul României”. Într-una din sălile unui hotel luxos am găsit două tabere: una de specialişti spilcuiţi, profesionişti la virgulă, finanţişti cu recunoaştere mondială, pregătiţi cu laptopuri, Powerpoint-uri şi înarmaţi cu răspunsuri la orice întrebare, pe de o parte, iar pe de alta, o grupare de profeseori cu un conservatorism limitat, cu o ţinută şleampătă, flancaţi de reprezentanţi ai Academiei Române, ceva ecologişti, cu o cârjă de scandal în stradă. Niciun reprezentant al guvernului.
Compania Roşia Montană Gold Corporation a adus specialişti cu recunoaştere mondială în domeniul mineritului pentru a le explica românilor beneficiile proiectului care ar aduce, prin efectul de multiplicare, 19 miliarde de dolari economiei româneşti, aşa cum reiese din studiul de impact, realizat de Oxford Policy Management. Concluziile mai multor experţi internaţionali, prezentate la această conferinţă, au evidenţiat sustenabilitatea proiectului, oportunitatea de dezvoltare locală, riscurile limitate pentru mediu, prin folosirea celor mai avansate tehnologii şi, nu în ultimul rând, bani. Mulţi bani în economia românească.
În primii doi ani se va aduce o contribuţie substanţială la cifra investiţiilor străine, a spus Joel Bel, fost consilier al primului-ministru al Canadei. Compania româno-canadiană va suplini dezinteresul autorităţilor prin finanţarea infrastructurii locale cu 128 de milioane de dolari, alocând 37 milioane de dolari pentru ecologizarea minelor, 49 de milioane de dolari pentru educaţie, 35 de milioane pentru restaurarea, întreţinerea şi accesul la obiectivele de patrimoniu. Un total de 280 de milioane, relevă raportul OPM. Te apucă ameţeala. Repeţi în gând 4 miliarde în economie, aproape 2 miliarde bani la bugetul de stat, plus mii de locuri de muncă în amonte şi în aval. În total, 19 miliarde aport în PIB.
La aşa o ofertă, guvernul, speriat de ecologişti, nu dă semne că vrea să-şi dea Roşia… la măritat. Cârcotaşii – care nu au o contraofertă – vorbesc precum lunaticii despre turismul montan, despre dreptul libelulelor şi al râmelor roşii la pământ afânat. Şi asta în timp ce Budapesta face presiuni serioase prin agenţii de lobby occidental pentru a nu se demara proiectul. Nu impactul de mediu îi doare (specialiştii au şi demonstrat că riscurile sunt aproape de zero), ei doresc un Ardeal sărac pentru a-l cumpăra pe nimic, pe de o parte, şi pe de alta de a forţa guvernul de la Bucureşti de a-şi da avizul pentru centrala nucleară de la Becs. Mai mult, cercuri de investiţii financiare, care joacă la bursele internaţionale, nu sunt străine de acţiunile Greenpeace, care nu demult cerea şpagă guvernului de la Bucureşti pentru Bâstroe.
În condiţiile celei mai grave crize din istorie, cu o ţară ostilă în vecinătate, un profesor de la o reputată facultate bucureşteană întreba experţii occidentali ce se va întâmpla dacă nu va mai rămâne aur şi pentru generaţiile viitoare. I s-a răspuns politicos: “Există două variante, să rămână aurul în pământ sau să se exploateze, iar veniturile să alimenteze bugetul public”, de către Alen Roe, director al OPM. De parcă generaţiile care s-au stins ne-au lăsat altceva decât sărăcie.
Sigur că, la conferinţa de zilele trecute, nu a lipsit nici aberanta întrebare de ce statul român nu investeşte singur şi profitul să rămână în ţară. Lăsând deoparte că statul a fost şi este cel mai prost manager, Conversmin rămâne un exemplu de îngropare a 1 miliard de dolari de la Banca Mondială în pământ, prin aşa-zisa închidere şi ecologizare a minelor, nu e treaba lui să rişte banii publici. O afacere în domeniul mineritului e ca orice afacere din domeniu cu un risc sporit.
Şi cum ar fi ca statul să-şi ia licenţa pe care el o eliberează sau să-şi ia avize de la ministerele proprii? E un conflict de interese. Orice guvern liberal, sănătos la bilă, responsabil, ar susţine un astfel de proiect care ar aduce valoare adăugată. Altfel rămânem cu expresiile din bătrâni: “Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă”.
Toată povestea aceasta îmi aminteşte de un Bade vizitat de un străin. Dimineaţă îi spune acestuia, înainte de plecare, că are o comoară în fundul grădinii. Badea s-a scărpinat în cap, s-a uitat prelung şi a întrebat de unde ştie. Străinul a insistat că informaţia sa e corectă. A mai stat două zile să-l convingă pe sătean. După ce a cugetat, Badea l-a întrebat “dacă scoate comoara, cine îl despăgubeşte pentru zarzavatul pierdut?”. Când străinul i-a replicat că-i dă jumătate din banii câştigaţi, Badea al nostru a trântit cuşma de ţarină şi a spus că el nu împarte nimic cu nimeni.
Cu 19 miliarde în PIB sau cu sufletul în Rai?
Violet pentru eroi
foto: Costi Duma
Decembrie 2009. 20 de ani de la revoluţia sângeroasă. 1.100 de morţi, sute de răniţi şi arestaţi ilegal. Nici un condamnat. Un partid portocaliu are idea năstruşnică de a aduce un sac de trompete violete cu scopul de a legitima contramanifestaţia din Piaţa Operei, cu cinci zile înainte de alegeri. Asta ca o replică la neinspirata plimbare a steagurilor roşii printr-un spaţiu sacru. Galeria, acuzată de unii, drept violentă, a afişat la un meci de acasă un banner cu înscrisuri sugestive:”Decembrie, Piaţa Operei, Timişoara – repere îndoliate / Nu vă apropiaţi de ele, hiene înfometate”.
Nimeni nu a recunoscut printre protestatari reprezentanţi ai Peluzei Sud de pe stadionul timişorean. Multe dezbateri, torente de acuze, oprobiul unora neinformaţi au curs zile întregi, pentru ca în ziua alegerilor prezidenţiale, suporterii Viola să înalţe un cânt tăcut de slavă eroilor Timişoarei, prin afişarea numelor celor dispăruţi, împreună cu o catedrală îndoliată. Deasupra, să apară înscrisul: “De 20 de ani, numele voastre înseamnă libertate”. Un gest de o fineţe specială, într-o lume rudimentară. Un pasaj din lirica vieţii şi a morţii, într-o liturgică înălţare, a arătat că există oameni care pot depăşi zbuciumul vremii şi să încline steagul de luptă şi să murmure în surdină numele celor care ne-au dat putere.
În lumea lui “huo!”, “omorâţi-l pe Artalogu!’şi a lui “pe ei, pe mama lor!”, galeria lui Poli a mai dat o lecţie de demnitate. Un cor imens, cât o catedrală, s-a înălţat la final de campionat. “Cinste lor, cinste lor, cinste lor eroilor!” au strigat mii de suporteri. Până şi insensibilul Marian Iancu şi-a aplecat fruntea, transmiţând un mesaj de o rară sensibilitate: “Mai presus de competiţie, de patimi si de orgolii, nu poate fi decât recunoştinţa. Pentru unii, o povară dar pentru Timişoara, o credinţă. Este o lecţie deschisă, predată an de an iar eu mă văd obligat să acumulez învăţămintele acesteia”. Frumoasă reconciliere între conducere şi suporteri, sub pavăza memoriei, departe de cearta omului cu lumea.
Integrarea europeană în varianta Jucu
Doi ani de UE. Satul românesc nu a ieşit din sărăcie. Guvernul român, prin Ordonanţa 7, a pietruit drumuri, a construit podeţe, a tras apă mai aproape de casele oamenilor. Bordeile nu au căzut sub presiunea programelor de modernizare. Nici nu acesta era scopul. Doar intrarea în civilizaţie. Omul rămâne cu chirpiciul, administraţia cu infrastructura şi primăriile cu gândul spre alegeri. citeşte
