Medi și puiul de lăstun

Medi, cu ochiul sticlos şi clonţul ei mare cât veacul, trăncăneşte despre moarte şi viaţă puiul de lăstun aşteaptă lămurirea.

Ultimul jucător al Ripensiei a plecat puţin

Gheorghe Glisici, extrema stânga a juniorilor Ripensiei Timişoara, a plecat să reîntregească echipa celestă. A fost ultimul supravieţuitor al epocii când cluburile româneşti jucau de la egal la egal cu marile formaţii europene.

Italia sub zodia celor “5 stele”

Mişcarea “5 stele,” ultranaţionalistă, înfiinţată în anul 2009 de comediantul italian Beppe Grillo,  a obţinut ieri, conform Exit-Poll-urilor, 29% din sufragiile alegătorilor din cizmă.

Ruga lui Ezicăprar

Penalii scoate-i la raport, femeie, cu denunţuri scrijelite pe beţe de cort, adu-i ruşinaţi în lanţuri,

Cruduţa şi Marele Urs

Cruduța era un vrej în pădure. Licuricii și fluturii de noapte au vegheat-o. Unchiul Sam, stăpânul pădurii, a avut grijă ca ea să fie udată, tunsă, frezată și pregătită pentru ziua venirii Marelui Urs. Te-ai fi așteptat să i se citeşte

Drumul spre Dâmbul lui Gâf, ajuns în “The New York Times”, e închis iarna

Lui Vasile Ursu Nicola, moţii îi spuneau simplu Horea. Când nu horea ridica munţii la răscoală. În semn de naţionalism,  guvernanţii de după Unirea de la 1918 au schimbat numele Aradei, cu Horea. Dar nu pentru Crăiuţul munţilor e cunoscută aşezarea în lume. Dâmbul lui Gâf a fost şi în the New York Times, cu celebrul său “altar de iubire.”

Urcuşul fără maşină, chiar 4×4, în Cătunul Babei, limitrofă urbei condusă şi acum tot de un Nicola, crează senzaţii tari. Chiar calde. Exodului de adrenalină, i-am răspuns cu piciorul gol, dar cu sufletul plin. Un gâfăit de bariton. Urcam la casa Popii, cel tânăr. 800 de metri în pantă e altceva decât gluma de la sală. Rucsacul îmi dădea greutate, să nu-mi umfle viscolul budigăii, în chip de paraşută şi în trup sărac la minte. Bicuiam cilindrii, mai dihai decât un motor turat. Muntele era învelit într-o plapumă albă, peste care eu şi Prinţesa Scorpion păream gutui dulci. Doar buzele ne erau injectate de sarea cistalelor de gheaţă.

Urcam şi gândul la jarul din foc ne încălzea şi mai tare. În caldul nemţesc din jur, eram asudaţi. Dimineaţa, coborârea era un dans pe zăpadă. Dar ne lipseau ţurţurii din nări. Vedeam valea de case, precum preşedintele din elicopter căciulile brumării de la Marea defilare. Aşa pricepeam mai aplicat ce înseamnă “a arădui” la vechii ţărani. Doar releul şi firele întinse de frig aduceau aminte că suntem totuşi în afara poveştilor. Dar gâfâitul la vale nu e acelaşi ca cel de la urcuş. Chestiune de ritm şi aritmie.

La Horea, gospodăreşte în “Casa Albă” primarul. Un alt Nicola. Nu-mi pasă că e din neam sau nu e decât un abţibild de import. Pe pereţi icoane, steaguri şi câteva panouri cu fotografii, tip seriale “cum să-ţi faci o pensiune şi o casă de oaspeţi”. Obsesia turismului salvator e şi printre castorii autohtoni. Am auzit că horenii au peste 80 de gatere. Şi vreo 400 de turişti anual. Doar le e cam ruşine de Dâmbul lui Gâf care a făcut înconjurul lumii. Povestea lui este veche de sute de ani, pentru că aici era locul în care urmaşii lui Horea veneau să-şi bucure mândruţele. În vârful lui nicio muiere nu a scăpat neatinsă, zic bătrânii satului.

Când ajungeau sus se «hodineau un pic» după urcuşul greu. Şi pentru că gâfâiau, atât înainte cât şi după, locul şi-a căpătat numele de Dâmbul lui Gâf. Acum vreo opt ani, primarul de atunci, Corneliu Olar, om cu simțul umorului, a construit nu numai o Monica Lewinsky a Apusenilor şi un Bill Clinton din lemn, ci şi un altar de iubire, spre ruşinarea femeilor serioase.
Amenajarea Dâmbului nu ar fi fost posibilă fără talentul meşterului lemnar din Horea, Iosef Mateş, un fel de Chuck Norris autohton. Şi de la iubirea în comunitate, dragostea s-a externalizat. Tot mai mulţi străini au căutat Dealul iubirii.

Sătenii i-au încredinţat şi o partitură sonoră: “Cântă dorul sus pe Gâf/ Dâmb de Gâf si Gâf de dâmb/ Stai aici pe-acest pământ/ Tot iubit si gâfâind”. Iar dacă femeile pleacă ochii ruşinate cînd le întrebi de Gâf, bărbaţii în schimb se aprind repede şi îţi povestesc cu mândrie de aventurile lor din tinereţe.

Horenii spun că mai toţi au fost zămisliţi acolo la Gâf. Nici nu e de mirare că pe aceste meleaguri numărul grădiniţelor sporeşte de la an la an. Aşa că reporterii NYT pot fi liniştiţi. Rata natalităţii are vânt din pupă.

Comuna se mândreşte şi  cu o mândreţe de biserică. Sigur ortodoxă. Bine luminată noaptea, precum cele din Occident. Ctitorul e supărat pe vechiul primar, Corneliu Olar, acum rămas şi fără scaun de parlamentar.  Nu-şi recapătă Casa Parohială. Nici cimitirul. Cică, necredinciosul – cu drag de simboluri falice – fără încredinţarea enoriaşilor a “băgat” la Patrimoniu proprietăţile. Şi nu se mai poate face nimic. Altfel decât prin tribunale.

Şcoala e făcută cu bani de la guvernul Boc. Undeva la intersecţia cu drumul spre Gâf. Închis pe timp de iarnă. Sus, în munte, casele sunt dispersate. Unele încă nu au curent electric. Dar altele sunt verzi, portocalii. Sub plapuma albă, orice răsuflare de horn e aventura Hobbitului cu gnomii din Munţii Ceţoşi. Iarna drumul spre Gâf e restricţionat. Dar vine ea vara şi ne întoarcem să le nuntim fetele din sat.

Text înscris în concursul Komandamentul de iarnă – Tabăra de Fotografie pentru Bloggeri, un eveniment organizat de Foto Union, cu sprijinul Neola, Hotel Kehlbachwirt, Domeniile Vînju Mare, Hotel Continental, Opel, Anagrama.
Taguri: , , , , ,

Articole asemanatoare

Commentarii (2)

  1. Apr 18, 2015

    Pe meleagurile lui Horea | Dar vai!

    […] şei şi văi, de pe Dealul lui Gâf – eu mă îndrăgostesc de Apuseni – apropo de legendă; prin casele risipite, de pe al căror horn s-a văzut foarte frumos la întoarcere, fumul, semn […]

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.