Era o după amiază târzie a lui Decembrie 1991. Plecam de la redacția României libere împreună cu Sandi Piekalski, șeful de la foto. În mașină, am auzit știrea că la Moscova se dădea lovitura de stat. Pe loc, am zis “Ne întoarcem.” La Arcul de Triumf, Sandi frecându-și băiețește mâinile, a răsucit de volan. Știa că voi face o nouă revoluție la ziar. Era obișnuit cu stilul meu. Val vârtej am intrat în secretariatul de redacție. Am spus sec “schimbăm primele două pagini.” Cei de la externe erau deja plecați. Nu prea aveam cu ce umple paginile. Inconștiență juvenilă. Încropisem ceva din știrile de la Radio, dând titluri mari. Băcanu nu era în redacție. Mi-e mi se spunea “revoluția în direct.” Pregătit cu foile puține de text, încă nu sosiseră imagini de la Moscova, Corneliu Vlad, apărut de nu știu unde, și-a exercitat funcția de șef de secție. Mi-a tăiat elanul, spunând celor de la paginare că e destul o fotografie cu un bătrân pe prima pagină. Deasupra un tiltul impersonal”Roata lumii se învârte.” Ziarist cu state vechi în presa comunistă, probabil gândea că nu există dezlegare de mai sus. Am murmurat un “țac, țac, țac!” Revenim mâine cu subiecte ample, ne-a spus. Am crezut că turbez. Am ripostat “dar oamenii vor să fie la zi cu informațiile, nu după o săptămână!” Încă era moda bătrânească a știrilor de ieri publicate după două zile. Adică, a celor mestecate deja de presa occidentală. N-am dormit toată noaptea de nervi. A doua zi, cine era certat în ședința de redacție? Eu. Pentru că nu mi-am terminat treaba pe care am început-o. Atunci era să fiu sancționat. A doua zi mi-am pus ideea în cap că trebuie să schimb toată conducerea RL. Și într-o lună am reușit. Dar despre episodul Florica Ichim și crizele ei de isterie, altă dată.