”O Tannenbaum” nu se poate cânta la Brad, oraș din județul Hunedoara, unde guvernul a condamnat cei peste 10.000 de locuitori la un cald nemțesc, dar nici mioriticul ”O, brad frumos”. E frig și gica-caloria e la preț de Mercedes. Șomajul e în creștere. Mina de la Barza s-a închis de șase ani. Acolo munceau 6000 de oameni. Banca Mondială și guvernele postdecembriste au decis: finish. Apocalipsa e un termen dulceag la ce față are astăzi locul unei fabrici, ce dădea – la un moment istoric – 1% din producția mondială de aur. Țiganii au jumulit de fier combinatul și șmecherii din Hunedoara l-au topit. Asta pare să fie răsplata, adusă de contemporani populației, care a adus Băncii Naționale mai bine de ¼ din rezervele sale de aur. Unițisalvăm #.

Sărăcie și disperare. Doar curățenie de catedrală în spațiul în care Sfânta Varvara nu mai are pentru cine se ruga. Nu mai există minerit. Dar o frumoasă comunitate, care își supraviețuiește cu o mândrie greu de egalat, la doar 10 km de Țebea, prihănirea. Un muzeu unic în lume, al aurului, își așteaptă vizitatorii. Ani de luptă pentru recuperarea lui nu au fost destui. Încă nu a intrat în patrimoniul localității. Oricând există riscul unui faliment programat, al unității de stat, și bogățiile sale să fie scoase de mâini nemiloase la mezat. Și asta după ce a fost parțial recuperat și aurul salvat.

La sediul ”Auraria” ne așteapă Nicolae Pantea, un domn mult mai înalt decât gârbovnica bătaie de peturi în asfalt. Are 78 de ani și continuă să lupte pentru drepturile minerilor.

La patru ani de la închiderea minelor de stat, alături de alți 40 de colegi, a fondat o instituție de temelie care să promoveze mineritul.

Principalul obiectiv al organizației este – conform declarațiilor domniei sale – ”prospectarea, explorarea și trecerea la exploatare a tuturor resurselor minerale, în întreaga regiune a Patrulaterului Aurifer”.

După lichidarea judiciară a minei Barza, toate bunurile mobile sau imobile au trecut la CM Deva. Un lichidator din Timișoara a vândut clădirea, în care se afla Muzeul Aurului ”la o cultă religioasă din București pe un milliard de lei, bani vechi,” ne spune cu indignare fostul mecanic de utilaj miner. Și asta după ce Remin Deva (moștenitoarea CM Deva) a investit în reparații cinci miliarde de lei. De frica prăpădului, primarul și organele de stat au ascuns minunile aurifere, unice în lume, într-un depozit.

Domnul Pantea se bucură că de aproape un an Muzeul s-a redeschis pentru vizitatori. Comoara s-a redat publicului, dar omului încă îi e teamă de un faliment al intreprinderii de stat. ”Să nu vină iar lichidatorii, naiba să-i ia”.

Paisprezece memorii la primul ministru, la Parlament, la DNA, la Avocatul Poporului i-au dat lui și colegilor săi de luptă o satisfacție de etapă. Nu renunță. Nici nu se mândrește cu scrisoarea primită de la șeful executivului. El vrea Muzeul înapoi comunității locale. Are tot sprijinul primarului Florin Cazacu, fost lider de sindicat la Barza.

Deschizând ochii calzi și închizând dosarul de petiții, domnul Pantea enumeră dintr-o suflare, alte obiective: refacerea Treptelor romane, de lânga mina ”12 Apostoli”, azi ascunse sub noroaie; popularizarea marilor personalități ale minei de prestigiu în lume, pomenirea lui Alfred Silberg, președintele de geniu al Societății Mica din perioada interbelică, a lui Petru Olașu, fie iertat, directorul minei din perioada comunismului. Speră că va termina și va publica o carte despre mineritul de la Barza, cu ajutorul lui Dumnezeu și al RMGC.

În fiecare an, de ziua bărbatului, 9 mai, decretată de Bergenbier, din lipsă de imaginație, în localul lui Florian Alba, fost miner, domnul Pantea adună foști colegi, unde nu fac politică, iar în loc de veselie, plâng de dorul mineritului și a anilor tinereții care nu se mai întorc. Bătrânului pare stânjenit de-o lacrimă scăpată pe obraz.

A lucrat peste 30 de ani și nu îi e frică de cianură. Povestește că nu s-a întâmplat nimic în toată cariera sa de miner. ”E o balivernă, a ălora cu Soros”, spune domnul.

Deși are 78 de ani și umblă cu o Dacie veche, el știe că orice telefon modern are în componența sa peste 40 de metale grele. Prin intermediul nostru vrea să le spună asta și tinerilor care protestează pe internet contra proiectului Roșia Montană.

Are 77 de strănepoți, 27 de nepoți, pentru că au fost zece frați. Doi sunt în Anglia și îi e teamă că nu-I va mai vedea.

Președintele ”Auraria” este permanent conectat la viața cotidiană și la pulsul evenimentelor. A făcut parte din Grupul de Sprijin a Proiectului Roșia Montană, a dus peste o mie de locuitori ai Bradului la Muzeul Aurului și la Mina Cătălina-Monulești în localitatea unde lucrează ”Goldul”. Merge la București ori de câte ori e nevoie. E supărat că tinerii trebuie să-și găsească de lucru prin străinătate. Vorbește cu patos despre anii în care oamenii locului erau extrem de bogați. Nefiind un nostalgic comunist, se pronunță pentru investiții corporatiste, singurele în măsură să aducă locuri de muncă. ”Societatea nu se poate dezvolta prin reduceri de pensii și de salarii, ci prin inițiative private,” ne-a spus cu înțelepciune de analist.

Bătrânul miner ne conduce la masă. Nu s-a lăsat până nu am servit două plăcinte, nu una și am băut un ceai împreună. A stat de vorbă cu toți comesenii cu vitalitatea omului nebun după viață.

Înainte de a ne conduce la Muzeul Aurului, a ținut să ne amintească cât de mult s-a documentat despre proiectul de la Roșia Montană. ”Poiectul este de-o înaltă valoare științifică și de o forță inginerească greu de descris. Suntem bucuroși că guvernul a înțeles că acolo se va dezvolta cea mai modernă mina din Europa, care să respecte toate condițiile de mediu, de patrimoniu, cerute de UE.”

Nu ne-a lăsat să plecăm fără a ne reaminti că ”ei, bătrânii lupi ai munților, sunt susținători pe viață și pe moarte a dezvoltării mineritului.”

S-a scuzat de o mie de ori că nu poate să ne însoțească la Barza, pentru că ar plânge o săptămână. Noroc că nu intră pe internet să vadă dezastrul în care a ajuns parte din munca sa de o viață.

Rog rudele să nu-i prezinte imaginile de Apocalipsă. e prea blând și bun bătrânul visător.

Să-i dea Dumnezeu zeci de ani de viață înainte să se bucure de renașterea profesiei pe care a iubit-o la fel demult ca pe mama lui. Mergeți la Brad și căutați Muzeul Aurului, dar înainte întrebați de domnul Pantea, cel cu Dacia neagră, mai bătrână decât amintirile unui om convins că lupta sa e cea dreaptă.

Noroc bun, distinse domn!

Două ore și jumătate din Alba Iulia, printre troiene și lame de buldozer, pentru a fi la ora 7 punct într-o secție de votare din munte, nu e o aventură ușoară. Cauciucurile de iarnă mă ajută să nu fiu o țestoasă bleagă pe patru roți. Culmea, ajung primul, ca niciodată în viață pentru că mai mereu mă las așteptat. Și tot ca o premieră, mă înțepenesc într-un scaun de observator. Și nu oriunde. În comunua lui Vasile Ursu Nicola, cunoscut ca eroul moților Horea.

Cuminte, prezint acreditarea. Simt “plăcerea” gazdei  când se trezește cu dihorul printre orătăniile curții. Deși nu am mutră de ecologist, distanța mi se pare copleșitoare. Președintele comisiei, Marin, e un prof de sport. Retras, pe post de fundaș de linie, nu mă trage de tricou, nici de căciula violetă. E frig în secție. Nea Ispas fochistu’ ne explică de ce trage greu centrala. “Referendumul” se ține într-o sală separată de cea pentru parlamentare Mă așez într-o poziție strategică. În calitate de turn de control. Trif, secretaru’ Primăriei, mă ochește. “Ce-i cu tine?” “Sunt camera ascunsă, la vedere”. Încerc o glumă. Timpul trece, sătenii coboară greu printre nămeți.

Horea e o comună pedelistă. Barul de lângă școală, firește cu afișul candidatului ARD, Corneliu Olar, se deschide cu întârziere. Intru, printre primii, odată cu inspectorul de la Primărie care aduce ucazul. Nexam bevutură! Hm. Dar ceai stropit, o mere? Nu primesc răspuns. Lumea moților procesează mai greu. Sau nu dă replici străinilor.

Revin după o vreme. În sala de vot aceiași liniște. Câteva babe rătăcite. Intră rapid un nas roșu, după care și primarul. Îl știu din pozele de pe net. Nu-mi pică fisa să-l întreb dacă e din stârpea lui Nicola, deși îi seamănă. La pata roșie.

Vasile Ursu Nicola       și primarul Nicola

Corneliu Olar epatează. Candidez contra unei sigle. Insist cine e contracandidat? O siglă. Deputatul PDL e plin de el. Până în ziua de azi nu am auzit nimic despre activitatea sa parlamentară. “Unde se votează pentru Gold?” întreabă hotărât o bădie. I se face semn către săgeata de pe ușa Referendumului. Mă întrețin cu un bătrân, în ușa școlii. Își lasă nevasta să se scuture de zăpadă singură. Îi zic ironic “dacă ar avea 18 ani era nu numai curățată, dar și mângâiată.” Trece la povești despre lume și viață. Jandarmul râde. Cum e la 86 de ani? întreb. Păi eu le țin de povești și alții le f..t. Votează pentru nepoții lui să aibă de muncă. “Să nu mai plece printre străini!”

“Fuse și consiliul, fuse și candidatul nos’ ” îmi dă președintele de secție raportul. Între timp am ne-am împrietenit. Trebuie să spun. Mi se povestește despre moți și despre minerit. Unii sunt “împotriviști” și

alții “Goldiști”. Puțini sunt cei care

refuză să voteze la Referendum. Pe aceștia îi chestionez afară pe stradă. Nu vor să se vândă bogățiile din munte. Ei cred că turismul e soluția pentru salvare, deși 90 la sută trăiesc din prelucrarea lemnului, supranumit “aurul” pădurilor.

Oamenii ies de la biserică. Se fac cozi la secțiile de vot. Remarc ținutele de sărbătoare. “Ne alejem noii politicieni”, aud o voce, Apoi, tăt un drac, remarcă o doamnă între două vârste.

După ora 13,00 sunt chemat la masă de către preoteasă. Parohul locului, Ioan Costea, trece direct la subiect, după ce sunt servit cu o afinată. E nemulțumit că vechea biserică și cimitirul au fost trecute la “Patrimoniu”. E opozant al proiectului Roșia Montană. Paisprezece ani a trudit la ridicarea unei biserici noi. Acum se luptă pentru Casa Parohială.

Spre seară luăm cota zăpezii cu dom’ președinte al secției de vot. 35 de centimetri. Păi dacă tot raportăm prezența la vot, apăi amu dăm și grosimea stratului de zăpadă.

La 21 se deschide urna de la “parlamentare”. La deputați, victorie copleșitoare a lui Olar, iar la Senat, sigla.

Două ore în care mai cade curentul. E tot mai frig și nu mai vine nimeni. Netul merge ca broasca la disecție. Cu greu aflu ceva vești din țară. În lipsă de altceva, întreb de ce i se spunea localității Arada, înainte de învârtoșarea naționalismului moțesc. Observatorii nu știu. Mă lămurește un bătrân. Arăduim de sute de ani. Adică, ei, moții, coboară din deal. Cuvântul vine din slavă. Și tot o dăm cu de la Râm ne tragem. Referendumul se încheie la ora 21,00. Iese cvorumul. 54 la sută pe toată comuna. “Impotriviștii” ies biruitori la Horea, fără ecologiștii înțepați la minte și setați, nu sedați, pe limba lui Gică Contra.

Aud că în celelalte localități, deși nu se face cvorumul, peste 60 de procente dintre moți sunt în favoarea redeschiderii minelor.

Mă despart de colegii mei de-o zi, de parcă ne-am fi cunoscut de-o viață. ajung odată cu voturile din pungi la Primărie. Obosit citesc pereții. Buletinele sunt bine păzite de jandarmi. Remarc o chestie interesantă. Un ONG-ul afișează pe pereți chestiuni legate de turism, în formă așa DA, așa NU. Mi se pare ingenioasă și utilă schema de protejare a patrimoniului. Un exemplu și pentru ecologiști.

Unul dintre jandarmi mă întreabă dacă rămân cu ei peste noapte, în Primărie, știind că drumurile sunt înzepezite. Îi zâmbesc și-i spun mulțam . Îmi vie 4×4 și plec, nu înainte de a-i ruga să nu mai bată suporterii pe stadioane.