La români sărbătorile ţin de la Sfântu’ Nicolae pân’ la Sfântu’ Ion. Puţini au norocul lui Valentin, altul decât cel din poveste. Trezit din beţia de sezon, tânărul despre care vecinii vorbesc că era prăpădit şi vai de mama lui îşi căuta o fată pentru ieşiri nocturne. Unde altundeva decât pe net? Supărat că nu găseşte pe niciuna s-a apucat de un joc pe calculator. Era prea greu. Ceva de strategie războinică. S-a pus pe scris vechii prietene, care l-a părăsit pentru altul. Epistola nu-i ieşea nicicum. La un surfing pe google i-a sărit în cale Cezara lui Eminescu şi i-a venit o idee: să intre într-un cazino virtual. Şi cum de a dat de Cezara, noua lui iubită? citeşte
Colegul nostru Harald Zimmerman s-a stins la 54 de ani
Colegul nostru Harald Zimmerman, fost redactor şef la ziarul “Timişoara” şi preşedinte al clubului oamenilor de afaceri liberali din acelaşi oraş, a murit aseară pe pârtia de schi de la Semenic. Avea doar 54 de ani. Un pedant al scrisului şi un neamţ printre români. citeşte
Cer un buget de “înarmare” a presei cu 0,2% din PIB!
Dacă tot s-a semnat Pactul Naţional pentru Apărare la Cotroceni, privind alocarea din 2017 a 2% din PIB pentru armată, i-aş propune preşedintelui Iohannis lansarea şi a unui Pact Naţional pentru “înarmarea” presei quality cu un buget de 0,2% din PIB. Nu se zice aşa că presa este a patra putere în stat? citeşte
De ce românii nu ştiu duelul diplomatic?
Europa trece prin momente tulburi. Ne lipsesc adevăraţii bărbaţi de stat care să ne reprezinte în Cancelariile europene. Când mă uit cine consiliază preşedintele în politica externă îmi vine să-mi plâng de milă. Un diplomat de forţă se formează în timp. Înainte de a fi fardat şi tras într-un tacsido, el trebuie educat de dascăli, învăţat cu statornica lirică a cuviinţei, pregătit să mânuiască armele retoricii de profesionişti, nu de securişti. Celor care aspiră la o astfel de carieră le-aş recomanda în primul rând sportul. Mai întâi de echipă, unde înveţi să fii un vârf de forţă când ai o apărare beton şi coechipieri care să-ţi dea pasa de gol. Mai apoi, cele individuale. Fiind un popor de învinşi, nu am învăţat să ne duelăm cu stil. Nu ştim să jucăm scrimă. Atacăm hoatic, nu suntem în stare să ţinem sabia cu fineţea cavalerului. Maeştrii acestui joc domnesc te pot instrui ce rol are fandarea, apărarea în paradă circulară şi de abia ulterior riposta, dar nu una simplă, împunsă din cot, ci o arcuire fermă, compusă, un atac în stil cupé, loviturile să le dai de sus, prin ocolirea armei adversarului, drept în punctul moale. citeşte
Emil Boc caută ridicătoare la cer
Indispensabilul Coji şi Dubaiul de poveste
Când am ajuns în şedinţa de Consiliu a Primăriei Timişoara cu prilejul conferirii titlului de cetăţean de onoare al oraşului profesorului Dorin Sarafoleanu, o sfârlează a trecut pe lângă mine. Era Ioan Cojocaru, zis Coji, de pe vremea când era trimisul Judeţenei de Partid să se ocupe de “Poli”. Acolo l-am cunoscut. Încă de pe timpul comuniştilor. Timişorenii îl cunosc umblând mai mereu în traning, de data asta era tras la ţol festiv. citeşte
Unde călătoreau domnii la “Bica” sau la “şireghie”?
Timişoara de pe timpul crăiuţilor era primul oraş din Europa cu tramvaie trase de cai. Eu am copilărit cu Phoenix:
“Hei, tramvai, cu etaj şi tras de cai,
Hei, joben, ce umblai la “Mon jardin”,
Hei, bunic, cu monoclu erai şic,
Hei, can-can, cu picioarele-n tavan.
Toate-au fost la timpul lor ceva exagerat,
Anii au trecut în zbor şi lumea le-a uitat.
Da, da…”
Tramvaiele aveau ca şi acum două vagoane. Oare cine mai ştie unde călătoreau domnii la Bica sau la şireghie?
Cum arată cea mai frumoasă cascadă din lume iarna?
Când o prestigioasă instituţie mondială a clasificat cascada Bigăr drept cea mai frumoasă cădere de apă din lume, primarul din localitatea Miniş s-a grăbit să pună o barieră şi să taie bilete. Curios din fire, am dat o fugă de la Bucureşti, dar nici orăviţenii mei n-au ştiut unde e şi am ajuns la alte minunăţii ale Banatului: cascada Beuşniţa şi lacul “Ochiul Beiului.”
Dar cum arată iarna Bigărul, miracolul Canionului Miniş, cum îi spun localnicii? Iată câteva fotografii realizate de Mihai Petruică. O fascinantă poveste a palatului de cleştar.
3 ianuarie 1948 – plecarea Regelui Mihai în exil
“Gara din Sinaia fusese pusă sub înalta supraveghere a armatei. Peronul era gol, cu excepţia a două rânduri de ofiţeri care străjuiau calea până la vagonul regal. Dar ei nu se aflau acolo pentru a ne da onorul. Stăteau cu spatele la noi, astfel încât nu ne puteau vedea. Totuşi, în momentul în care ne-am urcat în vagon, unul dintre ei a întors capul spre mine. l-am văzut chipul, timp de câteva secunde. Plângea ca un copil. Uşile s-au închis, trenul s-a pus în mişcare, iar Sinaia a rămas în urma noastră. Acel soldat cu chipul înlăcrimat a fost, pentru mine, semnul că populaţia rămânea credincioasă coroanei.” Regele Mihai I despre plecarea forţată din ianuarie 1948
Decenii la rând comuniştii au proferat cele mai abjecte minciuni despre plecarea Regelui. Recent CNSAS a publicat un document din arhivele Securităţii.
R A P O R T
Olteanu valetu lui Mihai ducea două casete grele, de care s-a interesat special Vergotti întrebând de ele și dacă au fost duse în vagonul special al lui Mihai.
De la București au plecat cu trenul special ce a sosit la Sinaia 32 de persoane, printre care și Negroponte, ginerele lui Barbu Stirbey cu soția și cei (…) copii.
Polițiștii și ostașii fac paza trenului până la graniță. Garnitura merge până în Elveția, de unde se va înapoia în țară.
Tadami Presse, une petite quelque chose a oamenilor preşedintelui
Tam, tam, Tadami Presse? Nu e o agentură libaneză, doar o firmă românească, creată de jurnalişti români (are şi doi străini rătăciţi printre fondatori) care operează în presa franceză. Nu s-ar fi vorbit despre ea, nimeni nu i-ar fi căutat bilanţuri contabile, dacă Tatiana Niculescu de la BBC nu s-ar fi măritat cu Mirel Bran de la “Le Monde” şi nu ar fi avut nevoie de o prăvălie, unde să se verse bugetele de propagandă externă şi nu şi-ar fi pus pe ea pancho-ul de purtător de cuvânt al lui Klaus Iohannis. citeşte
Pogace de Banat
Am avut cârnaţi, clisuri şi piftii de Crăciun. Obiceiul ca după Sărbătoarea Naşterii Domnului e ca găzdăriţa sau găzdarul să lucre o dimineaţă la pogace. De la porcul tăiat la Răchita şi bine lucrat de măcelarul ungur, adus de tata să răstignească dulapul de clisă, au rămas jumeri foarte crocante şi multă untură. Şi ce era de făcut? Dacă pentru mine peştele e meniul suprem, am zis să împart porcotăniile şi cu alţii. citeşte