mariusghilezan.ro

foto: Costi Duma
Decembrie 2009. 20 de ani de la revoluţia sângeroasă. 1.100 de morţi, sute de răniţi şi arestaţi ilegal. Nici un condamnat. Un partid portocaliu are idea năstruşnică de a aduce un sac de trompete violete cu scopul de a legitima contramanifestaţia din Piaţa Operei, cu cinci zile înainte de alegeri. Asta ca o replică la neinspirata plimbare a steagurilor roşii printr-un spaţiu sacru. Galeria, acuzată de unii, drept violentă, a afişat la un meci de acasă un banner cu înscrisuri sugestive:”Decembrie, Piaţa Operei, Timişoara – repere îndoliate / Nu vă apropiaţi de ele, hiene înfometate”.
Nimeni nu a recunoscut printre protestatari reprezentanţi ai Peluzei Sud de pe stadionul timişorean. Multe dezbateri, torente de acuze, oprobiul unora neinformaţi au curs zile întregi, pentru ca în ziua alegerilor prezidenţiale, suporterii Viola să înalţe un cânt tăcut de slavă eroilor Timişoarei, prin afişarea numelor celor dispăruţi, împreună cu o catedrală îndoliată. Deasupra, să apară înscrisul: “De 20 de ani, numele voastre înseamnă libertate”. Un gest de o fineţe specială, într-o lume rudimentară. Un pasaj din lirica vieţii şi a morţii, într-o liturgică înălţare, a arătat că există oameni care pot depăşi zbuciumul vremii şi să încline steagul de luptă şi să murmure în surdină numele celor care ne-au dat putere.
În lumea lui “huo!”, “omorâţi-l pe Artalogu!’şi a lui “pe ei, pe mama lor!”, galeria lui Poli a mai dat o lecţie de demnitate. Un cor imens, cât o catedrală, s-a înălţat la final de campionat. “Cinste lor, cinste lor, cinste lor eroilor!” au strigat mii de suporteri. Până şi insensibilul Marian Iancu şi-a aplecat fruntea, transmiţând un mesaj de o rară sensibilitate: “Mai presus de competiţie, de patimi si de orgolii, nu poate fi decât recunoştinţa. Pentru unii, o povară dar pentru Timişoara, o credinţă. Este o lecţie deschisă, predată an de an iar eu mă văd obligat să acumulez învăţămintele acesteia”. Frumoasă reconciliere între conducere şi suporteri, sub pavăza memoriei, departe de cearta omului cu lumea.

De câte ori nu v-aţi întrebat “cum de a ajuns mediocrul X în funcţia aia, cum e posibil să fie promovat Y când nu stie sa faca nimic, cum a făcut Z atâţia bani în timp aşa de scurt?”. Răspunsul e în cartea lui Marius Ghilezan: veleitarism, linguşeală, trădare, măşti schimbate cu iuţeală şi, mai presus de orice, o solidaritate a prostiei şi mediocrităţii, o frăţie a celor Fără Morală  şi Fără Bun Simţ.

Marius Ghilezan, “ImpostURA”
Editura Corint, 2008

Lumea e o scena, iar scena e o lume. Ziaristul Marius Ghilezan a avut “privilegiul” să stea în rândul întâi, uneori să se amestece printre impostori, să îi vadă cum se fardează, cum se confundă cu măştile pe care şi le aleg, cum le suprapun ca să ascundă o realitatea de care, în decembrie 89, am crezut că am scăpat. Deschizi “ImpostURA”’ şi Ghilezan îţi vorbeşte calm, limpede şi răspicat despre “omul nou”, oribila creaţie a comunismului, fără carte, dar convins că ştie, fals, mincinos şi gata să te calce în picioare, ca să prindă un loc pe scenă, fie numai ca să poarte tava! Ghilezan foloseşte rareori numele reale ale personajelor, deşi pe mulţi îi recunoşti. Sunt prea pitici pe lângă marii impostori ai lumii care au ajuns subiecte de studiu, romane şi filme. În schimb, glisează mereu în istorie şi trece adesea linia subţire a timpului, ca să întţlegem că nici măcar în impostură nu am inventat mare lucru, dar ne străduim să o perfecţionăm. Eu una, aş reciti mai des “lecţia de impostură” ca să mă ferească de păcatele ei şi să o recunosc înainte să-i cad victimă. (apărut şi pe Bibliofagia.ro)

În sport când respecţi adversarul, îi îmbraci tricoul, nu-i arunci şepcuţa cu însemnele clubului, ca pe o zdreanţă în public. Asta se întâmplă în Europa civilizată. Departe de Camera Lorzilor şi de un Wembley cu tunari îmbrăcaţi în roşu, la o tribună şi la cealaltă rivalii de-o viaţă,în altă culoare, toţi cântând la unison: “God save the Queen”, se află o lume a precupeţelor şi a mâncătorilor de seminţe, peste care tronează, Omul, Stăpânul şi Demiurgul.  Pe el l-a ales poporul şi de-aici nicio idiosincrazie, doar o mulţime, pe care o crede plină de idioţi.

Puţină lume a sesizat gestul din noaptea alegerilor, când Traian Băsescu a aruncat în public şepcuţa cu însemnele partidului lui Maniu. Dacă-l avea pe Miluţ, liderul contestat al PNŢCD, de milă la poza de grup, acum vrea şi partidul cu totul, spun unii ce se declară informaţi. Aversiunea sa faţă de partidele istorice este cunoscută. Nu de puţine ori, prin diferite metode şi tactici, a încercat să le distrugă. Sigur că orice impostor care doreşte să răzbată în lumea civilizată îmbracă o haină de gală. Prin absorbţia falangei cu ştampilă a lui Miluţ şi-ar vedea visul cu ochii. Să poarte numele partidului lui Maniu, mă cam îndoiesc. Ar fi prea de tot. dar omul la răzbunare îşi pierde minţile. E posibil orice.

L-a sunat pe Tăriceanu nu de dragul unei colaborări fructuoase guvernamentale, ci doar      pentru a întreţine focul mocnit din interiorul PNL şi a mai rupe o bucată dintr-un organism pe care încă nu poate să-l devore. Ce nu poate înţelege preşedintele ales prin fraudă e că prin orice freamăt, prin orice zbucium nu-şi va putea aşeza blazonul Brătienilor şi ţinuta morală a lui  Maniu pe chipiu-i de paradă.

E prea gol pe dinăuntru, e mult nimic acoperit cu fard, pentru a fi credibil în acţiune. În zadar se chinuie să ajungă în Biroul Oval, să cineze cu Herta Muller sau să fie primit cu onoruri   de stat la Buckingham. “Astfel de oameni pot fi azi cei mai buni musulmani printre orientali şi a   doua zi cei mai buni protestanţi, pe continentul american”, scriam în ultima mea carte   ImpostURA, dar rămân cu stigmatul pus. Şi asta le tulbură confortul şi măreţia. De aia caută să desacralizeze orice formă de legitimitate. ( Cotidianul, 2008)