Toată lumea când deretică prin bucătărie, schimbă vreo roată sau bea rachiu de Câlnău la bodega satului vorbeşte despre imagine.
– Ai văzut, bre, ce-i şi cu televizia asta?, zice un mucalit spre vecinul său de peste drum, stând cu coatele pe gard şi pipând degrabă o ţigară fără filtru.
– Ce să văz? Că nu văz nimic. Eşti lovit cu leuca?
– Păi, fata noastră, a lu’ Tărtoacă, nu ar mai fi ajuns muiere mare dacă nu-l vedea pe Hulumbul de la Bucureşti.
– Hu.., ce? Ţi s-a urcat matrafoxul la cap.
– Ziceam şi eu da’ ziceam…de fată.
– Mai bine nu mai spui nimic, că-i putred totul. Tăt e nimişit pe ogor.
– Bă, nu mă las eu cu una alta. Fata aia, păluga şcolii, s-o luat cu boieru’ aşela de la Bucureşti.
– Să fie sănătoasă şi degrabă borţoasă!
– Bă, ălă e om mare…Hulumbeanu!
– Poate Colombeanu, auzi-şi şi io la ştiri!
– Păi asta-i fata noastră.
– Reuşi, mă!
Discuţiile acestea nu s-ar fi purtat între doi vecini pe care îi desparte uliţa satului, de vreo jumătate de veac, în acelaşi Bacău de poveste, dacă nu ar fi apărut boss-ul miliardar la televiziune. Aşa, o fată de-a locului s-a îndrăgostit de el şi dusă a fost spre iatacul snagovean.
Vedeţi ce face televizorul, ar spune mulţi ageamii.
Odată, la o bodegă, alta decât cea a satului de poveste, pe undeva prin boaierele Capitalei, un ghidirmic, plasator de talente, îl tot îmbia pe unul ce-şi zicea lăutar să scoată suta de euro pentru articol la ziar.
– Bă, Jane, bagă-ţi minţile în cap! Eu te lansez pe orbită.
– Cum?
– Păi, marcă banu’ şi eu te bag la Libertatea cum ai clipi.
– Se poate aşa?
– Nu te fă, că te fac! Mare, bă! Te vor căuta, bă.
– Dar eu bag cântări nu ştiu să spui de ălea cu multe vorbe.
– Bă, fără ziar eşti nimic. Ţi-o spune tata…că e tată de albine.
– Pricep. Dacă spui. Mă execut.
Discuţiile acestea au fost pure, reale, necenzurate, ţinute pe terasa din Pasajul Victoria, pe unde mai venea şi maestrul Gil Dobrică, la o vodculiţă, care nu trebuia să fie plină de talent.
Oamenii simpli ştiu că imaginea vinde. E ceva de comerţ în firea locului.
Faptul că imaginea se consolidează în timp, se proiectează, are procese ample, discursurile sunt persuasive, nu propagandistice, discursurile cu temă, nu şotroane ale gargarei colective, că vocile se aleg nu se culeg, toate aceste bazaconii ţin de ritualul iniţierii în tainele meseriei de Public Relations. La noi, unde, dacă Ţuţea nu a reuşit să scrie despre “Aflarea în treabă la români”, asta nu înseamnă că nu se mai practică meseria într-o ureche. Acel, “merge şi aşa” a făcut carieră prin zonă.
Păi, în aceste condiţii, de ce să nu fie bună şi imaginea, necizelată, brută, din topor, compusă la ore de maximă audienţă de un broscoi cu doi neuroni şi jumătate, jumătatea cealaltă fiind ocupată cu ultimul model de C Klasse, fiul unui învârtit de-a lui Dej prin Guvern, că dă şi apă şi nevastă şi fraieri care se uită la nunta dintre un pistil şi un modelling-stil.
(Revista de administraţie publică locală, august 2006)
Atenţie, se vinde imagine la kil!
Binele şi răul merg împreună
Alegătorii obişnuiesc să spună că politica are două feţe. Majoritatea îi aseamănă pe politicieni cu femeile de moravuri uşoare. Pentru mulţime un lucru este clar: fie că ocupă băncile parlamentare ale opoziţiei, fie cele ale puterii, politicienii sunt totuna. Sunt tot oameni. Au aceleaşi pofte, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi caractere. Puţini ştiu legenda realizării “Cinei cea de taină”, capodopera din Milano a lui Leonardo da Vinci, precum şi motivul pentru care a fost pictată în aproape cinci ani. Maestrul a avut probleme în găsirea imaginii asociate răului, binele fiind uşor de ilustrat de către ucenici. Acelaşi om a pozat şi pentru Bine şi pentru Rău. Realizatorul capodoperei era convins că aceiaşi fiinţă poate fi privită diferit.
România a fost recunoscută ca ţară democratică doar după alternanţa de putere, după schimbul de locuri dintre cei mai puţini răi, cu cei mai puţini buni. Astăzi se tot deschid şi se închid capitolele de negociere cu Uniunea Europeană, se tot dezbat temele de lucru, se tot invocă legislaţia comunitară, doar un singur aspect nu se pronunţă deschis: establishment-ul politic.
Pat Cox, preşedintele Parlamentului European, a tras o vizită zilele acestea la Bucureşti pentru a discuta de te miri ce. Un lucru nu s-a rostit public: nevoia existenţei unui spaţiu politic dual, compus din putere şi opoziţie. Care este alternativa la guvernarea PSD-ului? Nimeni nu găseşte răspunsul la întrebare. Ţara noastră suferă de un handicap major. Nu are o opoziţie credibilă şi reprezentativă. Scena politică este invalidă, lipsindu-i un partid de reflecţie europeană. În condiţiile în care PNŢCD, membru al Partidului Popular European, cel mai reprezentativ grup politic din Parlamentul European, este sub un prag electoral semnificativ, iar PNL nu face parte dintr-o familie de putere la Bruxelles, Bucureştiul este întrebat permanent de establishment, binele şi răul politic englezesc, cel care asigură durabilitatea unei construcţii pe termen lung. Problema alegerilor anticipate care se tot flutură zilele acestea pe cerurile Cotroceniului şi ale Palatului Victoria ar putea soluţiona şi această ultimă necunoscută. Ecuaţia nu stă deloc în sertarele Puterii. E singura care nu depinde de Guvernul Adrian Nastase.(Evenimentul zilei, 14 noiembrie 2002)
Generaţia mea
Generaţia mea s-a născut în zilele fierbinţi ale Revoluţiei, atunci când iluziile ne dădeau aripi. Ne plăcea să credem că mistuitul zilelor incendiare ale apusului de regim la foc încins are vreun sens. În zilele de răsărit ale democraţiei, ne-am comportat asemeni lui Icar, cel care a uitat că are aripi din pene lipite cu ceară şi s-a apropiat prea mult de soare. Braţele i s-au topit, făptura căzând în mare, neştiind că eternul este limitat. citeşte
Comunicarea în diplomaţie
Etimologie, concept, istorie
Diplomaţia, în sensul actual al cuvântului, se referă la acţiunile de pace, cultură, economie, schimburi comerciale, război. Obligatoriu, are cel puţin două entităţi care relaţionează.
Etimologic, însă, cuvântul care descrie ansamblul de activităţi umane, interstatale sau de grup, provine fie din grecescul “diploma” care reprezenta în cultura elenă două părţi ale unui întreg, întregul împărţit în două, fie din latinescul cuvânt, folosit la înscrierea documentelor de drum, a paşapoartelor sigilate cu două tinichele de metal.
Edmund Burke a introdus în 1796 termenul în engleză, valabil până astăzi, ulterior francezii adaptând-ul şi ei. citeşte
Managementul imaginii publice
Ai spus de mai mult de trei ori pe săptămână că presa e rea? S-a întâmplat destul de des să zici una şi publicul să înţeleagă altceva? Şeful tău te trimite singur, de mai mult de trei ori pe lună, în faţa presei? Apari în public şi nu ştii ce să spui? Ai zis de prea multe ori “nu ştiu” sau “no comment”, în ultima decadă? Simţi nevoia să te corectezi când pronunţi în faţa camerei « şapte şaşi în şapte saci ?» citeşte
Cu 19 miliarde USD în PIB sau cu sufletul în Rai?
Întâmplarea a făcut să dau curs invitaţiei de a participa la o conferinţă zilele trecute în Bucureşti. Recunosc, titlul m-a atras: “19 miliarde USD pentru PIB-ul României”. Într-una din sălile unui hotel luxos am găsit două tabere: una de specialişti spilcuiţi, profesionişti la virgulă, finanţişti cu recunoaştere mondială, pregătiţi cu laptopuri, Powerpoint-uri şi înarmaţi cu răspunsuri la orice întrebare, pe de o parte, iar pe de alta, o grupare de profeseori cu un conservatorism limitat, cu o ţinută şleampătă, flancaţi de reprezentanţi ai Academiei Române, ceva ecologişti, cu o cârjă de scandal în stradă. Niciun reprezentant al guvernului.
Compania Roşia Montană Gold Corporation a adus specialişti cu recunoaştere mondială în domeniul mineritului pentru a le explica românilor beneficiile proiectului care ar aduce, prin efectul de multiplicare, 19 miliarde de dolari economiei româneşti, aşa cum reiese din studiul de impact, realizat de Oxford Policy Management. Concluziile mai multor experţi internaţionali, prezentate la această conferinţă, au evidenţiat sustenabilitatea proiectului, oportunitatea de dezvoltare locală, riscurile limitate pentru mediu, prin folosirea celor mai avansate tehnologii şi, nu în ultimul rând, bani. Mulţi bani în economia românească.
În primii doi ani se va aduce o contribuţie substanţială la cifra investiţiilor străine, a spus Joel Bel, fost consilier al primului-ministru al Canadei. Compania româno-canadiană va suplini dezinteresul autorităţilor prin finanţarea infrastructurii locale cu 128 de milioane de dolari, alocând 37 milioane de dolari pentru ecologizarea minelor, 49 de milioane de dolari pentru educaţie, 35 de milioane pentru restaurarea, întreţinerea şi accesul la obiectivele de patrimoniu. Un total de 280 de milioane, relevă raportul OPM. Te apucă ameţeala. Repeţi în gând 4 miliarde în economie, aproape 2 miliarde bani la bugetul de stat, plus mii de locuri de muncă în amonte şi în aval. În total, 19 miliarde aport în PIB.
La aşa o ofertă, guvernul, speriat de ecologişti, nu dă semne că vrea să-şi dea Roşia… la măritat. Cârcotaşii – care nu au o contraofertă – vorbesc precum lunaticii despre turismul montan, despre dreptul libelulelor şi al râmelor roşii la pământ afânat. Şi asta în timp ce Budapesta face presiuni serioase prin agenţii de lobby occidental pentru a nu se demara proiectul. Nu impactul de mediu îi doare (specialiştii au şi demonstrat că riscurile sunt aproape de zero), ei doresc un Ardeal sărac pentru a-l cumpăra pe nimic, pe de o parte, şi pe de alta de a forţa guvernul de la Bucureşti de a-şi da avizul pentru centrala nucleară de la Becs. Mai mult, cercuri de investiţii financiare, care joacă la bursele internaţionale, nu sunt străine de acţiunile Greenpeace, care nu demult cerea şpagă guvernului de la Bucureşti pentru Bâstroe.
În condiţiile celei mai grave crize din istorie, cu o ţară ostilă în vecinătate, un profesor de la o reputată facultate bucureşteană întreba experţii occidentali ce se va întâmpla dacă nu va mai rămâne aur şi pentru generaţiile viitoare. I s-a răspuns politicos: “Există două variante, să rămână aurul în pământ sau să se exploateze, iar veniturile să alimenteze bugetul public”, de către Alen Roe, director al OPM. De parcă generaţiile care s-au stins ne-au lăsat altceva decât sărăcie.
Sigur că, la conferinţa de zilele trecute, nu a lipsit nici aberanta întrebare de ce statul român nu investeşte singur şi profitul să rămână în ţară. Lăsând deoparte că statul a fost şi este cel mai prost manager, Conversmin rămâne un exemplu de îngropare a 1 miliard de dolari de la Banca Mondială în pământ, prin aşa-zisa închidere şi ecologizare a minelor, nu e treaba lui să rişte banii publici. O afacere în domeniul mineritului e ca orice afacere din domeniu cu un risc sporit.
Şi cum ar fi ca statul să-şi ia licenţa pe care el o eliberează sau să-şi ia avize de la ministerele proprii? E un conflict de interese. Orice guvern liberal, sănătos la bilă, responsabil, ar susţine un astfel de proiect care ar aduce valoare adăugată. Altfel rămânem cu expresiile din bătrâni: “Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă”.
Toată povestea aceasta îmi aminteşte de un Bade vizitat de un străin. Dimineaţă îi spune acestuia, înainte de plecare, că are o comoară în fundul grădinii. Badea s-a scărpinat în cap, s-a uitat prelung şi a întrebat de unde ştie. Străinul a insistat că informaţia sa e corectă. A mai stat două zile să-l convingă pe sătean. După ce a cugetat, Badea l-a întrebat “dacă scoate comoara, cine îl despăgubeşte pentru zarzavatul pierdut?”. Când străinul i-a replicat că-i dă jumătate din banii câştigaţi, Badea al nostru a trântit cuşma de ţarină şi a spus că el nu împarte nimic cu nimeni.
Cu 19 miliarde în PIB sau cu sufletul în Rai?
Provocarea de la Timişoara şi joaca de-a simbolurile
Cu o zi înainte de meciul cu Ajax, suporterii lui Traian Băsescu s-au îmbrăcat în violet şi au ieşit la contra-manifestaţia din Piaţa Operei. Apelului la reconciliere, cum este Parteneratul, pentru Timişoara, semnat de Ciuhandu-Iohannis-Antonescu-Geaonă, în care pentru prima dată în istoria post-decembristă, un lider al stângii condamnă ororile trecutului, i se răspunde cu ieşiri în stradă. Sigur că intelectualii timişoreni de la Societatea Timişoara au tot dreptul să aibă opţiuni portocalii, dar ce s-a întâmplat în dupa-amiaza zilei de azi, mai mult pe Realitatea tv, decât în realitatea imediată, ne-au făcut să credem că cineva caută o provocare. Liderii locali ai PD-L s-au delimitat de acţiunile din stradă. Paul Prodana, şeful galeriei lui Poli Timişoara, a negat implicarea ultraşilor într-o dispută politică. Aproape de Operă se află o tarabă cu însemne violete. Probabil, spune el, manifestanţii au cumpărat de acolo trompete. “Niciun reprezentat al CVUCS nu a fost în Piaţă”, conchide el, într-o convorbire telefonică. Nici s-au înregistrat ciocniri între cele două tabere politice.
Ce să înţelegem? Cineva a căutat cu lumânarea un balamuc, chiar la Timişoara. La invitaţia primarului ţărănist, Gheorghe Ciuhandu, s-a semnat un document, în care ţărănistul a reuşit un lucru excepţional pentru oraş. Şefii principalelor partide parlamentare, care constituie la ora aceasta majoritatea parlamentară, împreună cu un posibil prim ministru, s-au obligat prin semnătură să susţină prevederile din Pactul pentru Timişoara:. Drumuri rapide, căi ferate, centura oraşului, o sală de sport, asta a obţinut primarul prin acordul semnat. În replică , necunoscătorii documentului, localnici fiind s-au împotrivit acţiunii vizionare, în beneficiul oraşului. Poate că Ciuhandu nu i-a informat pe cetăţeni, poate că băsescienii au căutat balamucul, cert e că folosirea simbolurilor sunt riscante în politică. Şi poate ar fi trebuit să ştie şi organizatorii evenimentului de susţinere a lui Geaonă, că în Timişoara există o puternică aversiune faţă de PSD. Cineva a greşit. Cineva a fost rău intenţionat. Campania continuă. Astă seară, vine apolitica Ajax, după care tragem cortina.
