Pe la orele amiezii, împreună cu Oana Stănciulescu, ajung la Puşcăria Jilava. Nu la Jiji, ci la Fortul 13. Ni se iau telefoanele mobile, la intrarea în Penitenciar. Întreb retoric gardienii: “Cum a negociat prin telefon Becali transferul lui Chiricheş din celulă?”. Fireşte, răspunusul, o lungă tăcere.
Unul dintre cele 18 forturi ale Bucureştiului, construite de Carol 1, la fel, ca majoritatea, o ruină a neputinţei noastre anticomuniste. Particip la manifestarea “Proiectulul 13, Memorialul Totalitarismului: Represiune şi Rezistenţă’, lansat de preşedintele Emil Constantinescu şi de FRD, fundaţia sa, în colaborare cu Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România. În zadar căutaţi Fundaţia Română pentru Democraţie pe net. Site-ul nu merge. O lume la cravată, în contrast cu răceala zidurilor. citeşte

„Binecuvântate fie tunurile dacă prin spărtura provocată de ghiulele  pătrunde Evanghelia” (Monsenior Gomara, episcope de Cartagina)

Monseniorul Vladimir Ghika va fi beatificat azi, 31 august 2013, printr-o slujbă la Romexpo. S-a născut la 25 dec. 1873, la Constantinopol, unde se afla tatăl său, Ion Ghika, în calitate de ministru plenipotenţiar. A fost botezat in rit ortodox. Mama sa, Alexandrina Moret de Blaremberg, era descendentă din regele Henric al IV-lea al Franţei. Bunicul patern al Mgr. Ghika, Grigore Ghika X, a fost domnitorul Moldovei între 1849-1856 şi s-a numărat printre cei care au pregătit Unirea Principatelor. Mama Mgr. Ghika, Alexandrina, a fost nepoată a Domnitorului Ţării Româneşti, Alexandru Ghika. citeşte

Întrebării cunoscutului jurnalist Petre Barbu: La ce mai sunt buni bătrânii? i-am găsit aseară, în timpul concertului lui Roger Watters, un altfel de răspuns. La produs MAGIE.

Dacă nu ar fi ajuns la vârsta senectuţii, frumoşii bătrâni îmbrăcaţi în piele nu ar mai fi putut mărturisi – cu atâta rafinament generaţiei de azi – anii de aur ai respectabilei trupe PINK FLOYD.

Capitalism – no fucking way!

citeşte

Mulţumesc lui Dumnezeu am ajuns şi în ziua mult visată: Roger Waters, simbolul Pink-Floyd, în concert la mai puţin de un kilometru de casa mea. O victorie a anticomunismului nostru.
Când eram liicean am trimis timbre în plic pe adresa Britannia Row Studios, din Londra, acolo unde trupa a cumpărat o fabrică dezafectată,  rugându-i frumos să-mi trimită un album fotografic. Am primit the Animals. Eram tare mândru de el. A circulat prin toată şcoala, până ce amicul Sorin Bogdan, împreună cu Sorin Târbujaru, a decis să facă postere din el.  Nu l-am mai văzut. Tare necăjit am fost.  citeşte

“Pe fondul escaladării atmosferei de război civil care de mai bine de 15 ani domneşte mocnit în Roşia Montană, s-a desfăşurat în acest sfârşit de săptămână a patra ediţie a taberei naţionaliste organizate de Fundaţia “Ion Gavrilă Ogoranu”, scrie periodicul legionar Frontpress.

Ca unul care am cunoscut sute de legionari, adevăraţi patrioţi care şi-au jertfit anii tinereţii luptând în munţi, unii fiind ucişi cu bestialitate pentru crezul lor patriotic de către legiunile securităţii, mă declar stupefiat de noua turnură ideologică a mişcării “Totul pentru ţară.” citeşte

                             Cascada Beuşniţa şi Ochiul Beiului, pe urmele Bigărului în topurile “The World Geography”?

Gata! N-am văzut Bigărul, cascadă mai faină decât “Pandorele de Hollywood,” zic făloşi bănăţenii. Acum e certificată de specialiştii americani. Are diplomă. La drum! Fără google sau instrumente de navigare. Iau ca însoţitori pe Sorin I., profesor la şcoala din Vărădia şi pe Ceacea Pătru, fost grănicer la Naidăş, locul prin care nici eu, nici marionetistul Matei Brunul, din cartea lui Lucian Teodorovici, n-am reuşit să trecem frontiera spre “lumea liberă,” în anii comunismului.

citeşte

Canadianca KERRI MACDONALD ne dă o lecţie despre cum se poate face jurnalism de calitate şi din birou. Recomand articolul a Fairy tale in Transylvania din NYT.

“Când Rena Effendi a plecat în Transilvania pentru a fotografia fân pentru “National Geographic”, ea şi-a imaginat o poveste, într-un loc aproape medieval. Dar când a ajuns în valea Ghimeșului s-a declarat dezamăgită. Peisajul a fost distrus, credea ea, de către arhitectura modernă.

Foto: Anuţa Vişovan (sus), lângă cazanul de ţuică citeşte

Victorie! Tenismena românca Simona Halep a biruit în al patrulea turneu WTA. Acum, la New Haven nu se va vorbi doar despre tinerii noştri superdotaţi, studenţi la Yale, ci şi de “imatura” jucătoare, aşa cum o prezintă chiar site-ul competiţiei sportive.  Puţină lume ştie că tânăra suferea din cauza sânilor mari. Şi-a făcut o operaţie de reducere a lor.

Prin turul de forţă din acest an, ne demonstrează că înaintările mici pot aduce cupele mari. Jucătoarea a preferat să fie mai puţin junincă şi mai mare sportivă. Deh, în viaţă nu le poţi avea pe toate… citeşte

Ha..ha…ha! Fătălăii salvatori de roşii montane au reuşit în câteva ceasuri să demonstreze românilor că Sanda Lungu, femeia din reclama RMGC, care cerea de lucru, nu e un personaj fabricat, cosmetizat, un actor de operetă, un produs de PR, aşa cum susţineau ONG-urile sorosiste la portofel şi ecologiste la chipiu. E un om simplu, care înjură la fel ca noi, ştie să fie bărbată cu asexuaţii zigoţi ai ciulinilor de Bărăgan urcaţi în munte.  Ironizează la fel ca noi, fraierii. Expresia sa, “Fut Buha!”, des folosită în Ardeal de către cei care au cu ce, e în contrast cu onania ecologistă. Bravo Sanda, fii bărbată!!! Fute-i tu dacă ei n-au cu ce.

O bună prietenă mi-a spus aseară că unul dintre tinerii producători de emisiuni ai unui important post de tembeliziune i-ar fi replicat tăios: ““ce tot răscolim trecutul. Păi dacă torţionarii erau plătiţi să bată oameni, ce avem noi împotrivă, asta era meseria lor, pentru asta erau plătiţi.”

Stau să mă gândesc la ce bună lupta noastră anticomunistă? Ce culegem azi? Oare tinerii de azi nu au citit nimic? Mâine, poimâine vom fi puşi la zid, la fel ca legionarii. Vom fi făcuţi vinovaţi că nu ne-am luat Maybach sau alte proteze sociale. Cred că mă retrag în disperările mele. La scris.

Puţini oameni în oraşul meu pot spune că nu l-au cunoscut pe, hâtrul personaj care a jucat rolul de director şi finanţator al ziarului “Timişoara”. O boală cumplită l-a răpus la doar 66 de ani. Mereu agitat, parcă avea degetele în priză, a fost o personalitate puternică, greu de strunit, ca un cal de pripas. Era când regalist, când băsist, când ţărănist, mai rar polist. A fost unul dintre puţinii oameni care nu s-au plimbat prin viaţă. A cheltuit din ambiţia sa aproape un milion de dolari (bani din vânzarea reţelei sale de cablu) pentru a ţine în viaţă ziarul “Timişoara”, la care am avut onoarea să lucrez şi eu. În ultimii ani făcea transporturi din Germania pentru a câştiga bani pentru ziar. citeşte