mariusghilezan.ro

Mulţumesc lui Dumnezeu am ajuns şi în ziua mult visată: Roger Waters, simbolul Pink-Floyd, în concert la mai puţin de un kilometru de casa mea. O victorie a anticomunismului nostru.
Când eram liicean am trimis timbre în plic pe adresa Britannia Row Studios, din Londra, acolo unde trupa a cumpărat o fabrică dezafectată,  rugându-i frumos să-mi trimită un album fotografic. Am primit the Animals. Eram tare mândru de el. A circulat prin toată şcoala, până ce amicul Sorin Bogdan, împreună cu Sorin Târbujaru, a decis să facă postere din el.  Nu l-am mai văzut. Tare necăjit am fost. 

Asemenea multora de seama mea visam să trec frontiera şi să car scule la Pink Floyd. Pe atunci nu doream mai mult de la viaţă. După apariţia “The Wall” pentru mine, trupa britanică a rămas un simbol al anticomunismului. Târziu, aveam să aflu motivaţia lui Roger Waters… La un turneu canadian al albumului “The Animals” a sărit gardul şi l-a scuipat pe un fan.

În vara anului 1981, când eram în clasa a X-a, am fost prima şi ultima oară  cu mama într-o excursie externă. Pe Unter den Liden-ul est berlinez am ajuns la câteva zeci de metri de celebrul ZID. Ne-am şocat când s-a apropiat de noi un bărbat plin de sânge şi auzindu-ne că vorbim în româneşte ne-a spus doar atât: “Nu vă apropiaţi!” Probabil că s-a apropiat prea mult de fereastra libertăţii şi i-a căzut geamul ca o ghilotină în cap. Bănuiam că i-au făcut-o grănicerii. Pe drum mama mi-a povestit despre cum s-a ridicat Zidul. Nu credea că va trăi ziua dărâmării lui.

Atunci m-a încurajat prima oară să fug, să trec frontiera. “Prin tine, voi ajunge şi eu în lumea liberă!” Şi acum îmi amintesc. Şi i-am povestit despre succesul mondial al albumului “The Wall”. Eram convins de mesajul antisovietic al său. Trăiam un imaginar întremător. Ca orice tânăr cu spaţiul larg al orizonturilor visării.

Seara am mers într-o discotecă. Pe mama n-au vrut s-o lase să intre pentru că era în şlapi. Mi-a zis intră tu că eu rămân să mă plimb pe afară. I-am răspuns în engleză: “Are you fucking crazy,  you put your mind to those communist terror’s guards?” Noroc că n-a priceput. Dar au înţeles băieţii de la intrare şi ne-au condus pe amândoi la locurile VIP. Deh, est-germanii respectau occidentalii. Noroc că aveam pe mine ţoalele Sergio Tacchini, recent aduse de tata din Italia (tatăl meu putea merge în Occident, fiind medicul lui “Poli” Timişoara n.a.) Aşa am jucat prima oară rolul unui vestic la veşminte, ascunzându-mi estica teamă în trup. Am fost serviţi cu un cocktail de fructe din partea casei. Mi-au adus şi o damă de companie care mi-a lăudat mama: “Ce soră drăguţă ai, my honey!” Mi-a zis la ureche. Noroc că o învăţasem pe mama să spună câteva cuvinte englezeşti: “beautiful, wonderful, nice”. Le tot repeta. Era şi spaţiul potrivit laudelor. La un moment dat s-a ridicat şi a dispărut. Mă lăsase singur cu domnişoara. După o oră de dulcegării cu frumoasa blondă, în ciorapi Lycra, o noutate în acea vreme, când am cheltuit cam jumătate din micile mele economii, am găsit-o pe mama în faţa aşezământului pe o bancă. “Fără?” A râs sugestiv. Mamă, am auzit la mii de decibeli “Another Brick In The Wall“. A fost printre puţinele momente când am luat-o în braţe şi am pupat-o ca pe o soră. I-am mărtusit că interpreta rolului de dansatoare a făcut-o mai tânără cu vreo 20 de ani. A zâmbit cu satisfacţia oricărei femei căreia i se spună că e tânără.

În 1989 cădea Zidul Berlinului. La câteva luni şi dictatura lui Ceauşescu.

În 1999, la invitaţia prietenilor mei din CDU-Berlin am fost la celebrul concert “The Wall”. Plângeam. La întoarcere le-am povestit politicienilor vest-germani ce am simţit, eu, care în urmă cu aproape 20 fusesem dincolo de ZID cu mama, fără a avea speranţe că voi ajunge DINCOACE.

Acum mă pregătesc să mă duc la concert la Roger Waters, precum la liturghie. Mama mea nu mai este. Prin mine trăieşte bucuria dărâmării Zidului. Tot n-am luptat în zadar pe baricadele anticomuniste. Cred. Sau mă amăgesc live?