La emisiunea de aseară a lui Ion Cristoiu pe B1Tv, Traian Băsesecu a afirmat că nu va merge în Parlament cu ocazia discursului Regelui Mihai din 25 octombrie 2011, oricâte invitaţii ar primi. citeşte

Mulţi alegători se arată dezamăgiţi de partidele politice democratice. Sunt sătui de politicianisme. Şi asta nu numai la noi. Dar ce se întâmplă când populaţia cu drept de vot îşi pierde încrederea în formaţiunile tradiţionale? Au loc derapaje deloc previzibile, ducând inevitabil la violenţe, chiar războaie. Asta ca un răspuns la obsedanta întrebare, pusă de majoritatea prietenilor mei, dacă există alternativă la actuala clasă politică. A treia cale? (foto: The Guardian) citeşte

25 octombrie 2011 este ziua în care numai împreună putem să ne împărtăşim iubirea faţă de un om cu sufletul cât o ţară. M.S. Regele Mihai va vorbi Parlamentului de la cea mai înaltă tribună. Acolo, unde de drept i-ar fi fost locul. citeşte

Tăriceanu a biruit cu ideea sa excepţională de a cere Parlamentului votul în plen, nu prin cotloanele alcovului Robertei, pentru omagierea Regelui Mihai într-o şedinţă solemnă a Legislativului, decizia fiind luată azi cu 203 voturi “pentru”, trei voturi “împotrivă” şi 46 de abţineri.

Din partea Puterii s-au exprimat “pentru” grupurile UDMR şi cele ale minorităţilor, iar din partea PDL au votat pentru Theodor Paleologul, Cătălin Croitoru, Mihaela Popa, Ştefan Drăgulescu şi Iosif Beniamin Blaga.
Pe 25 octombrie Regele Mihai va împlini 90 de ani.

Era monarhist. Şi de aceea a urcat cu slavă în Împărăţia celor drepţi

18 septembrie 2011
Regina Ana a împlinit frumoasa vârstă de 88 de ani. Azi îi spunem La mulţi ani, Majestate!
Mai mult decât o aristocrată a spiritului, din genealogia regilor Franţei şi Angliei ,a trăit mai mult de jumătate de secol alături de iubitul său soţ şi Rege. Nu a abdicat de la condiţia sa seniorală, chiar dacă real-politik-ul descoronant de la noi nu i-a permis măcar o zi să Domnească, nu să guverneze. citeşte

Mulţi politicieni mă vor în staff-ul de campanie. E insignifiant că am publicat primul manual de campanie electorală de la noi. Dacă ei cu sfaturile mele au biruit, înseamnă, nu?, că am biruit şi eu. N-a fost aşa mereu. citeşte

Prietenul meu Sorin Ruja din Timişoara m-a rugat să-i reamintesc Regelui, dacă-l întâlnesc zilele acestea, povestea bunicului său din Bahna (între Orşova şi Turnu-Severin) care, prin anii ’40, mergând pe o vale la săpat i s-a oprit o maşină în cale. Lesne, l-a recunoscut pe Suveran. citeşte

dependenta societate de (in)dependenta Monica Macovei
2 februarie 2010
In iunie 2010, s-ar fi facut 20 de ani. De cand am intrat cu tot avantul, cu toata forta tineretii intr-o institutie, reper pentru Romania.

De la o vreme, proiectele noastre au devenit divergente. Ei fanatici cu Basescu, eu anti. Am fost onorat sa particip la primirea Crucii Casei Regale, in decembrie 2009, alaturi de cativa reprezentanti ai organizatiei. Nu m-a deranjat atat de mult insigna PD-L din pieptul unora dintre ei, in fond e dreptul fiecaruia la o optiune politica, ci fanatismul aproape religios, cultul lui Basescu, al multora dintre ei.

Intre pacea crestina din Palatul Elisabeta si strada Administratiei Basescu, manelizata si plina de angoase, nu am inteles atitudinea oficialilor Socetatii Timisoara la tentativa de provocare din 1 decembrie 2009 din Piata Operei, cand s-au mimat violente pentru a putea crea agenda politica lui Traian Basescu. Atunci m-am hotarat sa ma retrag. Nu poti fi regalist la suflet si pedeleo-manelist la butoniera. Un non sens pe care nu am putere sa-l trec cu vederea.

Se pregatesc funeralii pentru Proclamatia de la Timisoara. Punctul 8 e ingropat demult. Numai un naiv poate crede ca Roberta Anastase, fiica celui care a sudat portile intreprinderii ploiestene in timpul revolutiei, dupa modelul ILSA din Timisoara, poate promova Legea lustratiei. Proiectul generos din anii ’96-’97 , al regretatului George Serban, era viabil atunci, nu acum cand fiii nomenclaturistilor si ai fostilor ofiteri de Securitate sunt pe pozitii.

De la moartea lui George Serban, adica de 11 ani, Societatea Timisoara are doar Legea lustratiei pe agenda. Nimic in plus. In secolul vitezei, nu poti trai din amintiri. Din parastase si colive. Societatea actuala are nevoie de proiecte viabile, de autostrazi, de drumuri, de dezvoltare economica, de azimut, nu de ode prezidentiale si de birou parlamentar pentru “apolitica” Monica Macovei. Poate Gheorghe Ciuhandu ar fi avut nevoie de un parteneriat pentru Timisoara, nu de un raspar ‘telectualicist si de vendetele clubului de venerat Presedintele.

Acum cand Yobik, partidul de extrema dreapta din Ungaria, castiga tot mai mult teren inaintea parlamentarelor de anul acesta, cand societatea civila din Serbia e plina de ofiteri de-ai lui Arkan, cand romanii din Serbia sunt lispiti de drepturi, cand tineretului nu ii mai gestioneaza nimeni aspiratiile, cand intoleranta a ajuns politica de stat, eu cred ca un reper moral si cu o traditie deosebita, Societate Timisoara, putea face mai mult. Dar cum vorba lui Mitterand: “societatea civila, nu e militara”, atunci nici participarea mea la regimentul de slava nu e obligatorie.

Ma voi intoarce in Societatea Timisoara atunci cand regimul personal al lui Basescu, pe care acesta il “cotoroseste,” isi va da obstescul sfarsit.

Poate ca orientarea pragmatica se va schimba. Sper ca gestul meu sa fie receptionat in sensul: “opriti ratacirea! Prea e mare pustiul intre noi!” Pana la vreo cuvioasa intelegere, raman la impresia ca Societatea Timisoara nu este altceva, acum si aici, decat o agentie de pompe funebre. Face colive delicoase si parastase de pomina. Sa-mi fie iartata decizia de catre cei multi, care mai cred ca idealurile nu pot fi pervertite.

Deşi mutat de la noi, Ion Monoran, pe care-l porecleam Mono, ne provoacă şi azi prin poeziile sale apărute în volumul “Eu, însumi”, la Editura Cartea Românească, datorită grijii lui Daniel Vighi&Viorel Marineasa, cărora le mulţumesc, cu acest prilej. citeşte

Toată lumea când deretică prin bucătărie, schimbă vreo roată sau bea rachiu de Câlnău la bodega satului vorbeşte despre imagine.
– Ai văzut, bre, ce-i şi cu televizia asta?, zice un mucalit spre vecinul său de peste drum, stând cu coatele pe gard şi pipând degrabă o ţigară fără filtru.
– Ce să văz? Că nu văz nimic. Eşti lovit cu leuca?
– Păi, fata noastră, a lu’ Tărtoacă, nu ar mai fi ajuns muiere mare dacă nu-l vedea pe Hulumbul de la Bucureşti.
– Hu.., ce? Ţi s-a urcat matrafoxul la cap.
– Ziceam şi eu da’ ziceam…de fată.
– Mai bine nu mai spui nimic, că-i putred totul. Tăt e nimişit pe ogor.
– Bă, nu mă las eu cu una alta. Fata aia, păluga şcolii, s-o luat cu boieru’ aşela de la Bucureşti.
– Să fie sănătoasă şi degrabă borţoasă!
– Bă, ălă e om mare…Hulumbeanu!
– Poate Colombeanu, auzi-şi şi io la ştiri!
– Păi asta-i fata noastră.
– Reuşi, mă!
Discuţiile acestea nu s-ar fi purtat între doi vecini pe care îi desparte uliţa satului, de vreo jumătate de veac, în acelaşi Bacău de poveste, dacă nu ar fi apărut boss-ul miliardar la televiziune. Aşa, o fată de-a locului s-a îndrăgostit de el şi dusă a fost spre iatacul snagovean.
Vedeţi ce face televizorul, ar spune mulţi ageamii.
Odată, la o bodegă, alta decât cea a satului de poveste, pe undeva prin boaierele Capitalei, un ghidirmic, plasator de talente, îl tot îmbia pe unul ce-şi zicea lăutar să scoată suta de euro pentru articol la ziar.
– Bă, Jane, bagă-ţi minţile în cap! Eu te lansez pe orbită.
– Cum?
– Păi, marcă banu’ şi eu te bag la Libertatea cum ai clipi.
– Se poate aşa?
– Nu te fă, că te fac! Mare, bă! Te vor căuta, bă.
– Dar eu bag cântări nu ştiu să spui de ălea cu multe vorbe.
– Bă, fără ziar eşti nimic. Ţi-o spune tata…că e tată de albine.
– Pricep. Dacă spui. Mă execut.
Discuţiile acestea au fost pure, reale, necenzurate, ţinute pe terasa din Pasajul Victoria, pe unde mai venea şi maestrul Gil Dobrică, la o vodculiţă, care nu trebuia să fie plină de talent.
Oamenii simpli ştiu că imaginea vinde. E ceva de comerţ în firea locului.
Faptul că imaginea se consolidează în timp, se proiectează, are procese ample, discursurile sunt persuasive, nu propagandistice, discursurile cu temă, nu şotroane ale gargarei colective, că vocile se aleg nu se culeg, toate aceste bazaconii ţin de ritualul iniţierii în tainele meseriei de Public Relations. La noi, unde, dacă Ţuţea nu a reuşit să scrie despre “Aflarea în treabă la români”, asta nu înseamnă că nu se mai practică meseria într-o ureche. Acel, “merge şi aşa” a făcut carieră prin zonă.
Păi, în aceste condiţii, de ce să nu fie bună şi imaginea, necizelată, brută, din topor, compusă la ore de maximă audienţă de un broscoi cu doi neuroni şi jumătate, jumătatea cealaltă fiind ocupată cu ultimul model de C Klasse, fiul unui învârtit de-a lui Dej prin Guvern, că dă şi apă şi nevastă şi fraieri care se uită la nunta dintre un pistil şi un modelling-stil.
(Revista de administraţie publică locală, august 2006)