poker

Un joc dur ca viaţa, frumos ca viaţa, pe care n-ar strica să-l știm cu toţi

    La fel cum piloții de avioane de linie se antrenează mai întâi zeci şi sute de ore pe simulatoare de zbor înainte de-a transporta sute de oameni cu 800 de kilometri pe oră, și noi cei care trebuie citeşte

miciuri 2

Poema muncii

Sfârâie micii în jar proletar ard hălcile în furci de grătar fum de mahorcă mesenii cinstesc halbe la metru berarii servesc.   iar defilează izmele de miciuri Nicio paradă, doar răstigniri prin beciuri.   Dincolo de geam, dublurile privesc cu citeşte

floriile

Intrarea lui Iisus în Ierusalim

Astăzi e ziua în care Iisus intră în Ierusalim călare pe un asin. Îl înviase pe Lazăr, mulţimea îl însoţea. Cei mulţi strigau: “Osana!” În limba ebraică însemna “salvează-ne.” Oamenii l-au văzut în timp ce dărâmă tarabele negustorilor şi cum citeşte

stoicov 2

Duelul Stoicov-Manolo s-a sfârşit

Adrian Stoicov şi-a dat jos tricoul de antrenor pentru a urca la cer şi a întregi echipa galactică a lui Poli. S-a sfârşit la doar 49 de ani, un cancer fudroiant l-a terminat în mai puţin de două luni. Un citeşte

monica

Filosoful şi procuroarea vor arde LIDEgazul

Pentru Comisia LIDE (de justiţie şi libertăţi civile) a Parlamentului de săptămâna viitoare, când se va discuta din nou despre OUG 13, Dana Gârbovan, preşedintele Uniunii Judecătorilor, nu mai trebuie brifată, în schimb, Gabriel Liiceanu, invitatul special al #rezist Monica citeşte

Categoria: Articole

Regina Ana – 88 de ani!

18 septembrie 2011
Regina Ana a împlinit frumoasa vârstă de 88 de ani. Azi îi spunem La mulţi ani, Majestate!
Mai mult decât o aristocrată a spiritului, din genealogia regilor Franţei şi Angliei ,a trăit mai mult de jumătate de secol alături de iubitul său soţ şi Rege. Nu a abdicat de la condiţia sa seniorală, chiar dacă real-politik-ul descoronant de la noi nu i-a permis măcar o zi să Domnească, nu să guverneze. citeşte

Simplă întâmplare cu Paler şi un oarecare preşedinte

Mulţi politicieni mă vor în staff-ul de campanie. E insignifiant că am publicat primul manual de campanie electorală de la noi. Dacă ei cu sfaturile mele au biruit, înseamnă, nu?, că am biruit şi eu. N-a fost aşa mereu. citeşte

Poveste cu un ţăran şi un rege

Prietenul meu Sorin Ruja din Timişoara m-a rugat să-i reamintesc Regelui, dacă-l întâlnesc zilele acestea, povestea bunicului său din Bahna (între Orşova şi Turnu-Severin) care, prin anii ’40, mergând pe o vale la săpat i s-a oprit o maşină în cale. Lesne, l-a recunoscut pe Suveran. citeşte

De ce m-am auto-suspendat din Societatea Timişoara?

dependenta societate de (in)dependenta Monica Macovei
2 februarie 2010
In iunie 2010, s-ar fi facut 20 de ani. De cand am intrat cu tot avantul, cu toata forta tineretii intr-o institutie, reper pentru Romania.

De la o vreme, proiectele noastre au devenit divergente. Ei fanatici cu Basescu, eu anti. Am fost onorat sa particip la primirea Crucii Casei Regale, in decembrie 2009, alaturi de cativa reprezentanti ai organizatiei. Nu m-a deranjat atat de mult insigna PD-L din pieptul unora dintre ei, in fond e dreptul fiecaruia la o optiune politica, ci fanatismul aproape religios, cultul lui Basescu, al multora dintre ei.

Intre pacea crestina din Palatul Elisabeta si strada Administratiei Basescu, manelizata si plina de angoase, nu am inteles atitudinea oficialilor Socetatii Timisoara la tentativa de provocare din 1 decembrie 2009 din Piata Operei, cand s-au mimat violente pentru a putea crea agenda politica lui Traian Basescu. Atunci m-am hotarat sa ma retrag. Nu poti fi regalist la suflet si pedeleo-manelist la butoniera. Un non sens pe care nu am putere sa-l trec cu vederea.

Se pregatesc funeralii pentru Proclamatia de la Timisoara. Punctul 8 e ingropat demult. Numai un naiv poate crede ca Roberta Anastase, fiica celui care a sudat portile intreprinderii ploiestene in timpul revolutiei, dupa modelul ILSA din Timisoara, poate promova Legea lustratiei. Proiectul generos din anii ’96-’97 , al regretatului George Serban, era viabil atunci, nu acum cand fiii nomenclaturistilor si ai fostilor ofiteri de Securitate sunt pe pozitii.

De la moartea lui George Serban, adica de 11 ani, Societatea Timisoara are doar Legea lustratiei pe agenda. Nimic in plus. In secolul vitezei, nu poti trai din amintiri. Din parastase si colive. Societatea actuala are nevoie de proiecte viabile, de autostrazi, de drumuri, de dezvoltare economica, de azimut, nu de ode prezidentiale si de birou parlamentar pentru “apolitica” Monica Macovei. Poate Gheorghe Ciuhandu ar fi avut nevoie de un parteneriat pentru Timisoara, nu de un raspar ‘telectualicist si de vendetele clubului de venerat Presedintele.

Acum cand Yobik, partidul de extrema dreapta din Ungaria, castiga tot mai mult teren inaintea parlamentarelor de anul acesta, cand societatea civila din Serbia e plina de ofiteri de-ai lui Arkan, cand romanii din Serbia sunt lispiti de drepturi, cand tineretului nu ii mai gestioneaza nimeni aspiratiile, cand intoleranta a ajuns politica de stat, eu cred ca un reper moral si cu o traditie deosebita, Societate Timisoara, putea face mai mult. Dar cum vorba lui Mitterand: “societatea civila, nu e militara”, atunci nici participarea mea la regimentul de slava nu e obligatorie.

Ma voi intoarce in Societatea Timisoara atunci cand regimul personal al lui Basescu, pe care acesta il “cotoroseste,” isi va da obstescul sfarsit.

Poate ca orientarea pragmatica se va schimba. Sper ca gestul meu sa fie receptionat in sensul: “opriti ratacirea! Prea e mare pustiul intre noi!” Pana la vreo cuvioasa intelegere, raman la impresia ca Societatea Timisoara nu este altceva, acum si aici, decat o agentie de pompe funebre. Face colive delicoase si parastase de pomina. Sa-mi fie iartata decizia de catre cei multi, care mai cred ca idealurile nu pot fi pervertite.

Cum am împroprietărit cu Mono ţăranii din Banat: “Lejea suntem noi!”


Deşi mutat de la noi, Ion Monoran, pe care-l porecleam Mono, ne provoacă şi azi prin poeziile sale apărute în volumul “Eu, însumi”, la Editura Cartea Românească, datorită grijii lui Daniel Vighi&Viorel Marineasa, cărora le mulţumesc, cu acest prilej. citeşte

Atenţie, se vinde imagine la kil!

Toată lumea când deretică prin bucătărie, schimbă vreo roată sau bea rachiu de Câlnău la bodega satului vorbeşte despre imagine.
– Ai văzut, bre, ce-i şi cu televizia asta?, zice un mucalit spre vecinul său de peste drum, stând cu coatele pe gard şi pipând degrabă o ţigară fără filtru.
– Ce să văz? Că nu văz nimic. Eşti lovit cu leuca?
– Păi, fata noastră, a lu’ Tărtoacă, nu ar mai fi ajuns muiere mare dacă nu-l vedea pe Hulumbul de la Bucureşti.
– Hu.., ce? Ţi s-a urcat matrafoxul la cap.
– Ziceam şi eu da’ ziceam…de fată.
– Mai bine nu mai spui nimic, că-i putred totul. Tăt e nimişit pe ogor.
– Bă, nu mă las eu cu una alta. Fata aia, păluga şcolii, s-o luat cu boieru’ aşela de la Bucureşti.
– Să fie sănătoasă şi degrabă borţoasă!
– Bă, ălă e om mare…Hulumbeanu!
– Poate Colombeanu, auzi-şi şi io la ştiri!
– Păi asta-i fata noastră.
– Reuşi, mă!
Discuţiile acestea nu s-ar fi purtat între doi vecini pe care îi desparte uliţa satului, de vreo jumătate de veac, în acelaşi Bacău de poveste, dacă nu ar fi apărut boss-ul miliardar la televiziune. Aşa, o fată de-a locului s-a îndrăgostit de el şi dusă a fost spre iatacul snagovean.
Vedeţi ce face televizorul, ar spune mulţi ageamii.
Odată, la o bodegă, alta decât cea a satului de poveste, pe undeva prin boaierele Capitalei, un ghidirmic, plasator de talente, îl tot îmbia pe unul ce-şi zicea lăutar să scoată suta de euro pentru articol la ziar.
– Bă, Jane, bagă-ţi minţile în cap! Eu te lansez pe orbită.
– Cum?
– Păi, marcă banu’ şi eu te bag la Libertatea cum ai clipi.
– Se poate aşa?
– Nu te fă, că te fac! Mare, bă! Te vor căuta, bă.
– Dar eu bag cântări nu ştiu să spui de ălea cu multe vorbe.
– Bă, fără ziar eşti nimic. Ţi-o spune tata…că e tată de albine.
– Pricep. Dacă spui. Mă execut.
Discuţiile acestea au fost pure, reale, necenzurate, ţinute pe terasa din Pasajul Victoria, pe unde mai venea şi maestrul Gil Dobrică, la o vodculiţă, care nu trebuia să fie plină de talent.
Oamenii simpli ştiu că imaginea vinde. E ceva de comerţ în firea locului.
Faptul că imaginea se consolidează în timp, se proiectează, are procese ample, discursurile sunt persuasive, nu propagandistice, discursurile cu temă, nu şotroane ale gargarei colective, că vocile se aleg nu se culeg, toate aceste bazaconii ţin de ritualul iniţierii în tainele meseriei de Public Relations. La noi, unde, dacă Ţuţea nu a reuşit să scrie despre “Aflarea în treabă la români”, asta nu înseamnă că nu se mai practică meseria într-o ureche. Acel, “merge şi aşa” a făcut carieră prin zonă.
Păi, în aceste condiţii, de ce să nu fie bună şi imaginea, necizelată, brută, din topor, compusă la ore de maximă audienţă de un broscoi cu doi neuroni şi jumătate, jumătatea cealaltă fiind ocupată cu ultimul model de C Klasse, fiul unui învârtit de-a lui Dej prin Guvern, că dă şi apă şi nevastă şi fraieri care se uită la nunta dintre un pistil şi un modelling-stil.
(Revista de administraţie publică locală, august 2006)

Cu 19 miliarde USD în PIB sau cu sufletul în Rai?

Întâmplarea a făcut să dau curs invitaţiei de a participa la o conferinţă zilele trecute în Bucureşti. Recunosc, titlul m-a atras: “19 miliarde USD pentru PIB-ul României”. Într-una din sălile unui hotel luxos am găsit două tabere: una de specialişti spilcuiţi, profesionişti la virgulă, finanţişti cu recunoaştere mondială, pregătiţi cu laptopuri, Powerpoint-uri şi înarmaţi cu răspunsuri la orice întrebare, pe de o parte, iar pe de alta, o grupare de profeseori cu un conservatorism limitat, cu o ţinută şleampătă, flancaţi de reprezentanţi ai Academiei Române, ceva ecologişti, cu o cârjă de scandal în stradă. Niciun reprezentant al guvernului.

Compania Roşia Montană Gold Corporation a adus specialişti cu recunoaştere mondială în domeniul mineritului pentru a le explica românilor beneficiile proiectului care ar aduce, prin efectul de multiplicare, 19 miliarde de dolari economiei româneşti, aşa cum reiese din studiul de impact, realizat de Oxford Policy Management. Concluziile mai multor experţi internaţionali, prezentate la această conferinţă, au evidenţiat sustenabilitatea proiectului, oportunitatea de dezvoltare locală, riscurile limitate pentru mediu, prin folosirea celor mai avansate tehnologii şi, nu în ultimul rând, bani. Mulţi bani în economia românească.

În primii doi ani se va aduce o contribuţie substanţială la cifra investiţiilor străine, a spus Joel Bel, fost consilier al primului-ministru al Canadei. Compania româno-canadiană va suplini dezinteresul autorităţilor prin finanţarea infrastructurii locale cu 128 de milioane de dolari, alocând 37 milioane de dolari pentru ecologizarea minelor, 49 de milioane de dolari pentru educaţie, 35 de milioane pentru restaurarea, întreţinerea şi accesul la obiectivele de patrimoniu. Un total de 280 de milioane, relevă raportul OPM. Te apucă ameţeala. Repeţi în gând 4 miliarde în economie, aproape 2 miliarde bani la bugetul de stat, plus mii de locuri de muncă în amonte şi în aval. În total, 19 miliarde aport în PIB.

La aşa o ofertă, guvernul, speriat de ecologişti, nu dă semne că vrea să-şi dea Roşia… la măritat. Cârcotaşii – care nu au o contraofertă – vorbesc precum lunaticii despre turismul montan, despre dreptul libelulelor şi al râmelor roşii la pământ afânat. Şi asta în timp ce Budapesta face presiuni serioase prin agenţii de lobby occidental pentru a nu se demara proiectul. Nu impactul de mediu îi doare (specialiştii au şi demonstrat că riscurile sunt aproape de zero), ei doresc un Ardeal sărac pentru a-l cumpăra pe nimic, pe de o parte, şi pe de alta de a forţa guvernul de la Bucureşti de a-şi da avizul pentru centrala nucleară de la Becs. Mai mult, cercuri de investiţii financiare, care joacă la bursele internaţionale, nu sunt străine de acţiunile Greenpeace, care nu demult cerea şpagă guvernului de la Bucureşti pentru Bâstroe.

În condiţiile celei mai grave crize din istorie, cu o ţară ostilă în vecinătate, un profesor de la o reputată facultate bucureşteană întreba experţii occidentali ce se va întâmpla dacă nu va mai rămâne aur şi pentru generaţiile viitoare. I s-a răspuns politicos: “Există două variante, să rămână aurul în pământ sau să se exploateze, iar veniturile să alimenteze bugetul public”, de către Alen Roe, director al OPM. De parcă generaţiile care s-au stins ne-au lăsat altceva decât sărăcie.

Sigur că, la conferinţa de zilele trecute, nu a lipsit nici aberanta întrebare de ce statul român nu investeşte singur şi profitul să rămână în ţară. Lăsând deoparte că statul a fost şi este cel mai prost manager, Conversmin rămâne un exemplu de îngropare a 1 miliard de dolari de la Banca Mondială în pământ, prin aşa-zisa închidere şi ecologizare a minelor, nu e treaba lui să rişte banii publici. O afacere în domeniul mineritului e ca orice afacere din domeniu cu un risc sporit.

Şi cum ar fi ca statul să-şi ia licenţa pe care el o eliberează sau să-şi ia avize de la ministerele proprii? E un conflict de interese. Orice guvern liberal, sănătos la bilă, responsabil, ar susţine un astfel de proiect care ar aduce valoare adăugată. Altfel rămânem cu expresiile din bătrâni: “Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă”.

Toată povestea aceasta îmi aminteşte de un Bade vizitat de un străin. Dimineaţă îi spune acestuia, înainte de plecare, că are o comoară în fundul grădinii. Badea s-a scărpinat în cap, s-a uitat prelung şi a întrebat de unde ştie. Străinul a insistat că informaţia sa e corectă. A mai stat două zile să-l convingă pe sătean. După ce a cugetat, Badea l-a întrebat “dacă scoate comoara, cine îl despăgubeşte pentru zarzavatul pierdut?”. Când străinul i-a replicat că-i dă jumătate din banii câştigaţi, Badea al nostru a trântit cuşma de ţarină şi a spus că el nu împarte nimic cu nimeni.

Cu 19 miliarde în PIB sau cu sufletul în Rai?

(Cotidianul,. Luni, 12 iulie 2010)

Violet pentru eroi

foto: Costi Duma
Decembrie 2009. 20 de ani de la revoluţia sângeroasă. 1.100 de morţi, sute de răniţi şi arestaţi ilegal. Nici un condamnat. Un partid portocaliu are idea năstruşnică de a aduce un sac de trompete violete cu scopul de a legitima contramanifestaţia din Piaţa Operei, cu cinci zile înainte de alegeri. Asta ca o replică la neinspirata plimbare a steagurilor roşii printr-un spaţiu sacru. Galeria, acuzată de unii, drept violentă, a afişat la un meci de acasă un banner cu înscrisuri sugestive:”Decembrie, Piaţa Operei, Timişoara – repere îndoliate / Nu vă apropiaţi de ele, hiene înfometate”.
Nimeni nu a recunoscut printre protestatari reprezentanţi ai Peluzei Sud de pe stadionul timişorean. Multe dezbateri, torente de acuze, oprobiul unora neinformaţi au curs zile întregi, pentru ca în ziua alegerilor prezidenţiale, suporterii Viola să înalţe un cânt tăcut de slavă eroilor Timişoarei, prin afişarea numelor celor dispăruţi, împreună cu o catedrală îndoliată. Deasupra, să apară înscrisul: “De 20 de ani, numele voastre înseamnă libertate”. Un gest de o fineţe specială, într-o lume rudimentară. Un pasaj din lirica vieţii şi a morţii, într-o liturgică înălţare, a arătat că există oameni care pot depăşi zbuciumul vremii şi să încline steagul de luptă şi să murmure în surdină numele celor care ne-au dat putere.
În lumea lui “huo!”, “omorâţi-l pe Artalogu!’şi a lui “pe ei, pe mama lor!”, galeria lui Poli a mai dat o lecţie de demnitate. Un cor imens, cât o catedrală, s-a înălţat la final de campionat. “Cinste lor, cinste lor, cinste lor eroilor!” au strigat mii de suporteri. Până şi insensibilul Marian Iancu şi-a aplecat fruntea, transmiţând un mesaj de o rară sensibilitate: “Mai presus de competiţie, de patimi si de orgolii, nu poate fi decât recunoştinţa. Pentru unii, o povară dar pentru Timişoara, o credinţă. Este o lecţie deschisă, predată an de an iar eu mă văd obligat să acumulez învăţămintele acesteia”. Frumoasă reconciliere între conducere şi suporteri, sub pavăza memoriei, departe de cearta omului cu lumea.