Mulţi politicieni mă vor în staff-ul de campanie. E insignifiant că am publicat primul manual de campanie electorală de la noi. Dacă ei cu sfaturile mele au biruit, înseamnă, nu?, că am biruit şi eu. N-a fost aşa mereu. Prima victorie am repurtat-o când l-am scos pe Dinu Patriciu parlamentar de Timiş, prin anii ‘90. Nu datorită ştiinţei mele electorale, încă nu dobândisem deprinderile americăneşti, doar am reuşit să-l conving pe tatăl unui bun coleg Dinu Rozvan să renunţe la poziţia sa, în favoarea următorului pe listă, viitor magnat liberal.
Odată, se întâmpla prin 1996, chiar de ziua mea, un oarecare cap de listă CDR câştiga alegerile prezidenţiale. Intrasem în redacţia “României libere” urlând: “Am învins!” Octavian Paler mi-a replicat: “poate aţi câştigat dumneavoastră ceva, eu mă voi întoarce la disperările mele.” În primăvara anului următor, avea să mă tragă de mânecă, la Bookfest: “Nu mă mai cunoaşteţi? Sunteţi acum la putere”. N-aveam de ce să-i explic că puterea mea nu era mai departe de a lui. Continuam să scriu…comunicate de presă la PNŢCD. Îmi mărturisea că, la fel ca orice intelectual, e şi el curios: “La Scroviştea (reşedinţa preşedintelui) chiar vine cerbul la masa din pridvor?” Spăşit, dădeam să plec, recunuscându-i că n-aveam acest privilegiu. Totuşi a insistat: “Dacă tot aveţi puterea, rogu-vă, să fiu şi eu măcar o dată în viaţă la masă cu preşedintele.” Cocoş, i-am replicat: “floare la ureche”. Credeam că cererea formulată se poate rezolva. Am luat drumul Cotroceniilor pentru a prezenta doleanţa scepticului care slujise speranţa, în dezacord cu trăirile sale (asta am aflat mai târziu). Un oarecare consilier, azi cu o o avere uriaşă, retras prin Monaco ca într-o grădină cu bunătăţi, m-a întrebat sec: “Cine e Octavian Paler, ca să aibă aşa o pretenţie nesimţită?” I-am replicat nervos, cu pumnii strânşi: “Nu ştiu ce vei fii tu la dimensiunea unei naţiuni, dar Paler va rămâne la locului lui.” După câteva luni de aşteptări, în care n-am avut curajul să-l sun pe maestrul de la România liberă, m-am trezit cu un telefon de la cabinetul preşedintelui. Octavian Paler scrisese celebrul editorial “Scafandrii puterii” prin care deplângea singurătatea preşedintelui, apărat până şi de plevuşca marină. Nervos, preşedintele de atunci m-a apostrofat: “Chiar Paler?!” Potopul de vorbe pornit n-a mai admis şi adierea argumentelelor mele cu nefericirea de a cina cu preşedintele. Dar chiar aşa, cine e Octavian Paler, pe treptele istoriei şi cine e Emil Constantinescu?
Taguri: emil constantinescu, întâmplare cu Octavian Paler, scafandrii puterii
