mariusghilezan.ro

Dau meciul ASU Poli – Voinţa Lupac pe Camareta Regală. Prima repriză nu m-a mulţumit. Nici transmisia din avion a Radio Timişoara, nici evoluţia jucătorilor echipei mele de suflet, nu m-au ţinut acasă. Am zis să-i văd pe tinerii care m-au încântat mai demult la Palat. Vlad Vizireanu scoate beţigaşul. Sherezada lui Rimsky nu mă scoate din gândurile violete. Lorena, colega mea de stal, tuşeşte. O simandicoasă se uită urât. Filmează. Mă întreb dacă încarcă pe youtube. Zâmbesc. Uit şi de umbrela lăsată la Galeron. Ştefan Horvath scârţâie arcuşul, dar în buzunar îmi vibrează telefonul. 3-1. Îmi scrie frate-miu. La pauza dintre părţi, lumea aplaudă. Ne mirăm de ce. Dau pe canalul video al Radio Timişoara. Ascult corul tribunelor. Închid să nu supăr.  Sub bagheta dirijorului, Concertul pentru vioară şi orchestră a lui Ceaikovski e superb, dar ce se întâmplă pe “Ştiinţa” e magnific. 5-1.

Spre miezul nopţii nu caut dacă melomana a urcat Camareta în podul Youtube, doar canalele de sport. Nu urmăresc decât corul tribunelor. Magnific. Exuberant. Pe viu am retrăit, via net,  profeţiile lui Gustave le bon, cel care explica prin psihologia mulţimilor sufletul colectiv.

Nu i-au lăsat pe fani să-şi ducă echipa în templul fotbalului timişorean, pentru că le-a fost frică de forţa simbolului purtat în inimi de jar. Întotdeauna ofticoşii îşi construiesc paravane imaginare. Urăsc realitatea. Contrar sufletelor colective, despoţii nevricoşi, de-a lungul istoriei, şi-au construit jucării. Istoria consemnează mulţi împăraţi goi. Carol Quintul este unul care a abdicat la cincizeci şi cinci de ani. Memoria timpul nu consemnează în dreptul său, decât două lucruri: la bâtrâneţe încerca să armonizeze patruzeci de pendule şi a lăsat viitorimii vorba: “Când omul moare nu lasă decât operele sale.”

Oare ce lasă sufletele mici în urma lor? Până şi palmierii îmbătrânesc şi pietrele se mai zbârcesc. Cât de gol şi de pustiu poate fi locul din mintea posesorilor de ştampile? Singurul lucru ce nu-l pot obţine aparatcicii e sufletul colectiv. Şi de aceea lovesc cu copita peniţei. Dar oare scaunele pot ţine locul de ţâţâni în cazul furtunii?

Când nu eşti posesor de suflet, dictezi. Fredonezi decrete. Îţi faci gărâne virtuale. Apostilezi. Eşti singur. În mintea ta deşertul sună a furtună. Puneţi căştile şi ascultă Brahms! Te linişteşti! Nu mai vitipura şi nu mai iscăli. Un timp. Lasă-ţi jucăria să iasă în lume. Să vedem, vor exista puşti interesaţi de ea? Deşi năimită cu palmares, jucăria ta nu are nume. Ghinion.