Profesorul Mircea Poiană, unul dintre cei mai buni prieteni ai lui mama, s-a stins nemeritat de tăcut, după o lungă suferinţă. Era simbolul pământean al energiei vii. Povestitor cu ştaif. Bun jucător la pariuri sportive. Întâmplarea din Anticul şi Ikea română n-ar fi fost posibilă fără dibăcia sa de maestru al învârtelilor. Lui îi dedic poemul Floarea vieţii, în timp ce sufletul său sclipitor urcă la Cer. După Decembrie 1989 s-a lăsat de catedră pentru a deveni negustor de antichităţi. I-a mers bine mulţi ani. N-a scăpat decât puţine Campionate Mondiale de Fotbal. Înaintea unui meci memorabil i-a pus pe fanii olandezi să strige: “MUIE DINAMO!” Era un polist convins. Un drucker raţional, nu pătimaş ca noi. Era o plăcere să bei o bere cu el. Acum vreo trei ani i-am solicitat să-mi acorde câteva seri pentru a înregistra povestirile şi întâmplările vieţii sale, încinse ca într-un cuptor, mustind de anecdote. Găsisem deja şi titlul: Poiana lui Poiană. Povestiri din capitalismul românesc. Iniţial a fost de acord. Apoi, a consultat Consiliul de familie. Nu a primit un vot favorabil. Cică, i-ar fi zis unul dintre apropiaţi: “Mircea nu te-ai făcut destul de râs în timpul vieţii, vrei şi după moartea ta să te faci şi mai tare de râs?” Şi a ascultat Board-ul. Nu se va mai face de râs. Poveştile lui vor fi spuse doar sfinţilor. Chipul său vesel va rămâne mult timp în amintirea noastră. Ultima oară am vorbit cu el în urmă cu vreo trei luni. Mi-a spus că e tare tăbărât. Că se astupă ( adică nu poate respira) L-am rugat să nu stea căzut la pat, anticamera morţii. Acum e pe catafalc. De departe îi spun Adio. Poveştile tale sunt scrise în amintirile noastre care nu au nevoie de tipar, nici de avizul vreunul Consiliu de Administraţie.
Taguri: Mircea Poiană, Poiana lui Poiană
