Nu ştiu de ce, dar nu am putut să mă bucur de golul lui Hernandez din meciul ACS Poli – FCSB. Am refuzat să văd meciul în Bucureşti cu prietenii mei stelişti. M-am grăbit de la sală, pentru a fi singur în faţa televizorului. Mi-am umplut jumate de pahar de vin de Recaş, după o lungă abstinenţă. O primă repriză anostă. O linişte de înmormântare. Şi un Goga, în zi nepoetică. Dar, pe Dan Păltinişanu erau peste 20.000 de spectatori şi vreo cincizeci de suporteri stelişti. La Poli veneau constant 16.000-20.000 de druckeri. Când sosea Steaua se umplea stadionul, dar se goleau aprozarele. Cătanele sub acoperire nu riscau nici pâs să zică. Acum, la fazele oierilor am mai desluşit o serie de murmure. Doar la gol s-a mai strigat “Poli”, “Poli”, câteva secunde şi apoi totul s-a stins. S-a pus sub un clopot de beton. citeşte

“Fuck the school!” Ştiu. Nimeni nu pleacă mâine fericit la şcoală. Excepţie, doar tocilarii. Ziua de 15 septembrie era un coşmar. Îmbracă-te de dimineaţă cu uniforma, pune-ţi batista scrobită, ai grijă de şerveţelul brodat şi unde pui sendvişurile!

În careu, cuvinte de lemn. Şefu’ clasei dădea onorul drapelului, ce drac să facă în vremea de gheaţă, fără Iphone şi gadget-uri de pierdut timpul, fredonai în minte:

We don’t need no education
We don’t need no thought control
No dark sarcasm in the classroom
Teachers leave them kids alone

Pe vremea noastră aveam viniluri, fumam în budă cu profu’ de sport şi nu aveam spioni în telefoane sau cam-uri pe şcoli. La fel ca voi, uram şcoala. Nu plângeam. Râdeam şi o dădeam de perete. Miuţa, că doar nu şcoala. Făceam tărăboi. Nu eram live pe vreun site. Doar în urechea vecinilor, care se obişnuiau. Apoi fugeam pe maidan. Băteam mingea cu orele. Răpuşi ne întorceam la plăcile noastre cu Pink Floyd. Doar ascultând Radio “Europa liberă”, eram în acord cu bunicii şi cu părinţii.

În clasele reci şi prin laboratoare, nu mai voiam teorii despre utilitatea mojarelor şi ale arzătoarelor Bunsen sau paharelor Berzelius, de parcă Tomeştiul era de plastic, nici de cuneiformele de pe tablă nu ne ardea, voiam practică, să ştim şi noi cum se produce fumul de pe stadioanele occidentale, din ce e compus un afrodisiac, dar latexul eternei căciuli de salvare a occidentului putred şi decadent, ce-şi înfăşoară cu regularitate dumnezeiască jibonul în salturile peste căprioare, din ce Doamne putea fi făcut, că tare greu se mai găsea o duzină ca lumea şi aia doar la Ocicopiaţ la second-hand.

A fi părinte de adolescent

Nu ne uitam la Leo din Strehaia, nu admiram silicoanele zăvorancelor, pentru că existau doar sâni adevăraţi. Eram la fel ca voi. Revoltaţi şi greu de strunit. Nu ne cocoţam pe gadget-uri, dar în copaci ne simţeam bine. Nu ronţăiam chips-uri, n-aveam Burger-King-uri, nici şaorme turceşti, doar prăjiturile bunicii şi tortul mamei. Nu pierdeam orele pe tembeliziuni. Le scriam celor de la Pink Floyd. În schimbul timbrelor vechi, primeam albumele lor muzicale. Visam să cărăm sculele lor, să fugim în vest. I-am ascultat şi dincolo şi aici. Nu am plecat. Am rămas. Iată, n-am murit. Am supraveţuit.

Şi noi am avut părinţi ucişi de război şi noi am fost ridiculizaţi şi abuzaţi de profesori, de societate, de Securitate, izolaţi de familiile destrămate, dar nu am ştiut cum să ne scoatem cătuşele, să aruncăm bombele, secerele şi ciocanele, crucile, steaua lui David, de acea pentru noi bătrânii lui ROGER WATERS au fost şi rămân super EROI.