mariusghilezan.ro

Cunoscutul politolog Vladimir Tismăneanu consideră demiterea sa din funcţia de preşedinte a IICCMER  o imensă bădărănie. Argumentele sale că nu i s-au oferit argumente sunt puerile. Domnia sa uită că postul era, este şi va fi unul politic. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului a fost înfiinţat de către premierul Călin Popescu-Tăriceanu, ca o replică instituţională la panaşul anticomunist al unui profitor al regimului totalitar ca Traian Băsescu. Ce era condamnarea publică a comunismului, făcută de preşedinte,  decât o strategie de poziţionare dolosivă spre dreapta a unui lider de sorginte stângistă?

După ce PDL a câştigat puterea am fost printre primii care am susţinut că mandatul lui Marius Oprea nu mai putea continua. Era dreptul noului partid de guvernământ să-şi nominalizeze un reprezentant în conducerea IICCMER. Am considerat încă din anul de graţie 2009 că publicarea volumului început de M.O. “Ascensiunea lui Traian Băsescu” ar fi fost o armă letală împotriva anticomunismului de paradă al lui Traian Băsescu. Prietenului meu Marius Oprea i-am reproşat încă de atunci că nu a făcut-o, folosind tăcerea ca un instrument de şantaj pentru menţinerea sa pe post. În final, chiar dacă nu a publicat lucrarea în volum, el a fost demis. Şi a venit Vladimir Tismăneanu. Nu mai insist asupra modului oneros în care Volodea l-a debarcat pe fondatorul instituţiei.

Politologul american de origine română avea o catedră şi un renume în America. Publica şi încă mai publică în reviste de prestigiu internaţionale. Este de departe cel mai avizat critic român al regimului totalitar. Atunci de ce a avut nevoie de acest titlu onorific? Menţionez că nu a fost remunerat ca şef al Consiuliului Ştiinţific al  IICCMER. Simplu. Ca profesor îi lipsea certificatul de liberă practică. Mai precis, DEMNITATEA PUBLICĂ, atât de apreciată peste Ocean. S-a visat un fel de Joachim Gauck al României. Din teoretican a ajuns demnitar. O poziţie de prestigiu care îi lipsea. El a mai încercat şi pe timpul lui Ion Iliescu să obţină reprezentativitate instituţională. A scris o carte de interviu cu fostul comunist, aflat atunci în funcţia de preşedinte: Marele soc al unui secol scurt. Ion Iliescu in dialog cu Vladimir Tismaneanu. În Doctorul Spin la curtea lui Iliescu, publicat în 2003 în Observatorul cultural, am încercat frivol să demasc agenda ascunsă a politologului american, pe care, reţineţi, l-am respectat.

La un moment dat, mărturisesc, aş fi făcut un doctorat, la sugestia domniei sale, pe o temă de imagologie a principiilor lui Corneliu Coposu. M-am simţit onorat de propunere. Dar,  doamnele Coposu, Flavia şi Rodica, mi-au stopat avântul. Pur şi simplu mi-au interzis, afectiv, să dau curs unei oferte onorante pentru mine. Interzis, acesta a fost cuvântul, cu accent grav şi subliniat de domniile lor. Pe moment m-am simţit, recunosc, ca un pui cu aripi frânte. “Se va folosi de dumneavoastră,” mi-au repetat de mai multe ori. Rănit, m-am comformat. Cine nu şi-ar fi dorit un doctorat cu Vladimir Tismăneanu? Să nu fim ipocriţi. Ulterior a devenit porta-vocea regimului Băsescu.  Cu greu am acceptat acest lucru. Ţineam mult la el ca dascăl şi ca om.

La un moment dat, pe vremea când era pe poziţii înalte, m-a întrebat “ce faci? Nu vii cu noi?” I-am replicat că eu, ca unul care-l cunosc mai bine ca el pe Traian Băsescu, aştept momentul căderii regimului său. Ştiam cum gândeşte T.B. Nu m-a luat valul puterii. În faţă la librăria Sadoveanu mi-a spus că “fără noi nu exişti”. Am rezistat cântecelor de sirenă şi i-am replicat, citând din Octavian Paler, “mă întorc la disperările mele.” Există viaţă liberală şi fără Traian Băsescu. “Aştept să vă prăbuşiţi!” i-am spus apăsând toate consoanele. Mi-a replicat: “Noi vom sta 20 de ani la putere.” Oricum nu m-aş fi simţit confortabil în poziţia unui lăudac ca Pătrăşconiu sau Statomir. Şi de la momentul “Sadoveanu” au trecut doar trei ani. Viaţa politică, spre norocul nostru, nu se măsoară în decenii. Nimeni nu e veşnic. Şi aici e forţa unei orânduiri începute într-o iarnă a “sulei în coaste.”

Ce a pierdut Vladimir Tismăneanu? În România, nimic. Doar peste Ocean prestigiul unui nume-instituţie, care valorează mii de dolari doar printr-un simplu călăreţpus in front off la un seminar. E greu de înţeles pentru mulţi români.

Încă mai port prin poştalioanele vieţii un sentiment de preţuire pentru omul care mi-a deschis sau cel puţin a încercat să-mi lumineze paşii în tinereţea mea. Eu îi iert rătăcirile. Un intelectual de elită va rămâne în istoria ştiinţei prin opera sa, nu prin comportamentul său rătăcitor. A vrut şi el o sinecură şi acest lucru îl va costa pe moment. Dar nu pentru totdeauna.

P.S. O singură diferenţă pot nota. Şi eu am lucrat cu partidele aflate la guvernare, dar niciodată nu mi-am exercitat abilităţile publicistice, politic vorbind, în slujba celor pentru care lucram. Am avut o anumită jenă. Nu ştiu dacă eu am greşit.