mariusghilezan.ro

Raportul de condamnare a comunismului consemnează uciderea a peste 200.000 de români în perioada începului comunismului pentru vina de a se fi opus sistemului. Din când în când, mai trebuie să ne amintim și de ei, ca nu cumva ororile trecutului să se mai repete.

Nicolae Pop era un pădurar care a salvat de la deportare mulți evrei în perioada celui de-al doilea război mondial. După prigoana începută de comuniști împotriva membrilor partidelor istorice, i s-a propus să fie informator al Securității. A refuzat și s-a refugiat în munți, alături de 40 de camarazi. În iarna anului 1948 a luat-o cu el pe Aristina, fiica sa de 18 ani ani și pe fiiul său de 24 de ani, Achim.

Povestea cutremurătoare a Aristinei, un nume parcă adus din legendele olimpice, poate fi găsită în cartea “Să trăiască partizanii până vin americanii”. Dar și drama distrugerii familiei sale care nu a greșit cu nimic. Bunătatea ei e filocalică. Nu poate urî, pentru că nu știe acest sentiment.

Tatăl său, un om respectat de toate regimurile, putea fi un om bogat, împlinit, dar a preferat să fugă în Munți decât să colaboreze cu sistemul. Toți țăranii ajutau grupul rebelilor. La un moment dat, într-o casă în care erau ei refugiați, ascunși în pod, au putut asculta planurile membrilor biroului politic din sat, făcute pentru capturarea și uciderea lor. Ca orice reuniune, și cea de partid, s-a încheiat cu puțin mai multă pălincă. Activiștii, dominați probabil freudian de subconștient, au cântat “Să trăiască partizanii până vin americanii”. Iar partizanii, mai precis o parte dintre ei, erau ascunși în butoaie în pod.

Nicolae Pop a fost rănit la un moment dat. Pentru a nu fi o pacoste pentru membrii grupului și pentru a-și salva familia de persecutări, a coborât din munte și s-a lăsat prins de comuniști. Aceștia l-au executat pe loc. Fără judecată.

Aristina și Achim, copiii săi, au făcut împreună aproape jumătate de secol de pușcărie. Un tânăr pe nume Săileanu auzind povestea ei din temniță, fără a o cunoaște fizic, a așteptat-o pentru a se căsători cu ea. Cei doi oameni trăiesc încă pe strada Eminescu din București. Continuă o frumoasă poveste de dragoste. Cine le bate la ușă e bine primit.

Povestea ei apare într-o carte, îngrijită de Romulus Rusan, apărută la Fundația Academia Civică, cu titlul “Să trăiască partizanii până vin americanii“. Download, aici!

Pe locul uciderii martirului Nicolae Pop, Ana Blandiana, împreună cu Romulus Rusan, a ridicat o Troiță, spre veșnică pomenire a grupului de partizani din Munții Țibleșului. Am fost împreună cu participanții de la ediția a XV-a a Școlii de vară de la Sighet.

Măcar o dată în viață, merită să îngenunchiați în Memorialul de la Sighet. Ana Blandiana a refuzat în 1998 sinecura de la UNESCO, dată de președintele de atunci. A ales să muncească la proiectul vieții ei. Și a reușit să scrie pagini grele de istorie. Timpul îi va mulțumi. Când Cronos va fi în vacanță. (Zeul care devoră tot).