mariusghilezan.ro

Patrick Ekeng a murit la 300 de metri de cel mai modern spital al Bucureştiului. Ştirea face înconjurul lumii. Salvării i-au trebuit aproape trei minute să ajungă la locul prăbuşirii mijlocaşului. Nu avea aparate de resuscitare. Cum a reuşit medicul lui Dinamo să-i facă masaj cardiac într-o maşină mică? De ce nu s-au aplicat procedurile de resuscitare în situ? Cum de se poate muri într-un oraș în care urletul strident al unei ambulanțe se aude o dată pe minut? Cine e vinovat de întârzierea ambulanţei? De ce sportivilor nu li se fac investigaţii cardiace amănunţite? Oare Patrick avea vreo suferinţă ascunsă? S-a pus vreun blestem asupra lui Dinamo?

Sunt întrebări care vor măcina publicul.

Aş vrea să vorbesc despre ceva ce nu se va scrie niciodată în presa occidentală.

Patrick era un jucător de culoare. Plecat din Camerun a ajuns la Cordoba. Apoi la Laussane. De la Le Mans a poposit, la Dinamo, ultima sa echipă. Dacă avea vreo afecţiune congenitală ar fi trebuit să i se scrie în fişa medicală. Oricum legiştii ne vor spune. Nu sunt vinovaţi doar românii sau sistemul nostru medical.

Nu sunt părererolog. Vreau doar să vorbesc despre minutele lungi de tăcere de după. Marile echipe şi-au adus loturile de jucători să deseneze un 14 din lumânări. Rivalităţile au fost uitate. Lumea sportului a căzut în doliu. Românii l-au plâng ca pe un copil de-al lor. Nu a contat culoarea pielii sale. Nici limba.

Când fiica lui Ekeng va creşte mare, posibil că occidentalii îi vor vorbi urât despre un popor barbar care i-a ucis tatăl. Lacrimile milioanelor de români nu vor fi înregistrate pe pelicula timpului.

Ce va rămâne, va fi memoria unui erou căzut la datorie.