Nu-mi place muzica Fado. E prea soft pentru mine. Am dat curs invitaţiei unor prieteni vechi. Aşa am ajuns la concertul Marizei de la Sala Palatului. Nu m-am aşteptat la trăiri aprinse. Ştiam stilul. Vocea cântăreţei portugheze e încântătoare. Dar nu pentru mine unul care vrea hard. Rock să fie. La început eram plictisit. În timp ce partiturile, inspirate din cântecele săracilor lusitani, aşa cum avea să recunoască, chiar ea, încântau audienţa, extrem de numeroasă, am descoperit artistul complet. Rapid a captivat publicul. Ca om de comunicare am fost uluit de cât de rapid a reuşit să intre în empatie cu sala. A dialogat cu spectatorii, le-a spus poveşti simple despre Mozambicul tatălui său, despre farmecul limbii portugheze. Şi lumea a îmbrăţişat-o. În aplauze.
Aşa am înţeles de ce BBC a desemnat-o “Cel mai Bun Artist European.” Înainte de a fi cântăreaţă e o artistă.
Rar mi-a fost dat să întâlnesc o voce atât de tandră cu aşa o capacitate de a electriza publicul. Nu neapărat prin scenografii deosebite, cât prin naturaleţe şi farmec scenic. A dat mâna cu oamenii, i-a pus să fredoneze, nimic nu era forţat.
Admirând personajul, m-am gândit la cât de şloampeţi sunt creatorii români. Mariza a dat Bucureştiului o lecţie. De cântec şi de purtare. De bunăcuviinţă. Respect.
