mariusghilezan.ro

Mama mea, Ileana, s-a stins din viaţă în 28 martie 1995. Ştia de la mine că şi domnul Corneliu Coposu era într-o fază avansată a bolii. Acelaşi cancer necruţător. Îmi spunea că atunci când lumea îşi va aminti de Corneliu Coposu poate cei apropiaţi o vor pomeni şi pe ea.

S-a născut în 27 septembrie 1939 în satul Hermeziu, Lunca Prut, cu puţin timp după invadarea Poloniei de către trupele germane. Se înrudea cu familia Costache Negruzzi. Când avea nici trei ani a supravieţuit dezastrului. Tatăl ei, Petru Ţugui, a plecat pe front în urma dictatului Mareşalului: “Vă ordon, treceţi, Prutul!” Maria, mama ei, de la care îmi vine şi numele, a mai născut o fată, Veronica. Era bebeluş când marele război le-a despărţit familia. La scurt timp de la întoarcerea armelor împotriva Armatei roşii, bunica mea s-a prăpădit în marea epidemie din 1945 de febră tifoidă. Mama îmi povestea că a stat mai mereu lângă sicriu şi punea câlţi la picioarele defunctei, crezând că aşa putea să adune păduchii şi să o trezească pe mama. A urmat o perioadă de mare foamete în Moldova. Noul guvern instalat la Bucureşti a decis să trimită  copiii orfani în Banat. Aşa a fost adoptată de familia Iliescu (nicio legătură cu cea a viitorului şef de stat). Florica era o ţărancă din Moşniţa veche, căsătorită cu Gheorghe Ile ( ungur de lângă Szeged, naturalizat român după 1918). Nu au putut face copiii. Şi au adoptat-o pe mama mea. De la bunica adoptivă port numele şi de Florin.

Florica era o femeie extrem de muncitoare. La fel ca şi bărbatul ei. Povestea că îşi făceau concediile în fiecare vară la Cannes. Mergeau la baluri la Viena şi nu erau decât slujitori ai familiei industriaşului Bojak, cel care a făcut prima fabrică de sârmă din Timişoara. De la ea am moştenit iubirea de Rege. Avea un pandantiv regal. Un fel de broşă cu imaginea Suveranului. Ne-a cerut înainte de moarte să o îngropăm cu acest chip sub rever. Eu credeam că era un amant. Târziu am dibuit misterul. De aceea am şi scris poemul: REGELE MEU.

Eu am venit pe lume în 1964 la Timişoara. Bunica a murit prin 1970. Mama mea, studentă la Istorie, s-a căsătorit cu Gheorghe Ghilezan, absolvent al Facultăţii de Medicină din Timişoara. Amândoi au plecat la Cicârlău (jud. Maramureş), unde tata a primit repartiţie. Am călătorit intrauterin în Maramu’, dar m-am născut la Timişoara. Bunicii, dinspre partea tatălui, mult mai conservatori, nu doreau să fiu altceva decât bănăţean. Şi mama s-a întors cu plodul înapoi, în cea mai frumoasă parte de Românie. Şi acum păstrez legătura cu familia Faje, vicină cu ea. De acolo, din nord, am moştenit pofta de natură şi de pălincă. Pe la patru ani, mama s-a mutat cu tata la Dumbrava (lângă Făget). Un sat de unguri. Pentru că nu era şcoală în limba română, făcea şase km dus-intors până la Bucovăţ, iarnă, vară, pe jos. Îmi amintesc odată, când veneam de la Óvoda, cum le spuneam colegilor mei că azi e ziua de naştere a mamei mele. Era prin septembrie 1970. Ştiţi ce bătrână e mama mea? “Are 34 de ani.” Când am ajuns la vârsta ei, mi-am reevoluat dimensiunea timpului. 

Era profesor suplinitor. După ce a paralizat bunica dinspre tata, Emilia Ghilezan, s-a mutat cu mine şi cu fratele meu mai mic pe strada Someş din Timişoara. Era nebună de curăţenie. Totul era în casă, ca la farmacie. Din prea mult elan gospodăresc am aruncat împreună cu ea titlurile de proprietate şi actele vechi. Prin anii 1975 nu intuiam căderea regimului. A găsit un post de suplinitor într-o suburbie a oraşului, în Ciarda Roşie. Alţi 4 km de mers zilnic pe jos de la capătul liniei de tramvai. Când am ajuns liicean, şi-a găsit şi ea un post în oraş, la Şcoala Generală 25, azi Liceul de pe Negoiu, nu cel Sportiv. Şi-au terminat casa de pe Feldioara. Camera mea şi a fratelui meu era – cum altfel – bătută în calciu violet. Mi-a cumpărat o superbă bibliotecă. Ţin minte cum făceam comenzi lunare la “Cartea prin poştă”. La un moment dat am bifat “Cel mai iubit dintre pământeni“.

Mi-a zis, mamă, să nu fie despre Ceauşescu, ştii cum sunt scriitorii de azi! I-am răspuns că am încredere în Marin Preda. Citisem câteva din operele sale de la Bunica. Cele trei volume ale cărţii au fost devorate de peste 20 de familii, un record pentru hârtia acelor vremuri. (mai am şi acum exemplarele). A umplut balconul de flori. Tata voia să mă fac medic. Am picat de trei ori la Medicină. Şeful Securităţii le-a promis a lor mei că mă bagă la facultate dacă sunt dispus să colaborez cu ei. Într-una din zile, stăteam la ceas de taină şi mama m-a sfătuit să nu fac pact cu Diavolul şi să plec din ţară. Mi-a promis că mă ajută cu suma de 20.000 de lei, din micile sale economii şi din împrumuturi. Împletea macrameuri şi cosea goblene. Nu am plecat. Poate din laşitate sau din frică. Oricum aşteptam căderea Zidului Berlinului. Schimbarea plutea în aer. La Revoluţie am întâlnit-o pe treptele catedralei, cu 10 minute înainte de deschiderea focului criminalului Guşe. Era cu mai mulţi elevi de-ai săi. Au scăpat cu viaţă. Când am ajuns la Bursă în SUA m-a sfătuit din nou să rămân acolo. Nu am făcut-o. Un cancer la sân, recidivant, nu a răpus-o la pat. Era o luptătoare. Mergea la şcoală şi se îngrijea de grădină. Vindea legume în piaţă la tarabă. Spunea că nu e ruşine să te expui publicului cu munca ta, e ruşine să furi. Odată am fost cu ea în piaţă la unguri. Se ascundea să nu o vadă nişte elevi de-ai ei. Multiplele metastaze au răpus-o în anul morţii lui Corneliu Coposu. Am înmormântat-o într-un cimitir la 800 de metri de casă. Tata voia să o ducem la cripta familiei preotului Ghilezan la Jebel. Ştiam că nu vrea să fie departe de oraş. În taină am aranjat un loc de veci aproape de casă. În plină iarnă am săpat groapa şi am comandat o cruce mai specială. Pietrarul m-a dat de gol. A sunat pe numărul de fix. Şi a răspuns ea. Eu eram internat în spital. A venit fericită să-mi spună că a aflat. S-a rugat de mine să o duc să-şi vadă mormântul. Nu am dorit să o expun prea tare emoţional. Pământul era reavăn, cofrajele de beton, de abia zidite, aşteptau trupul ei sfârşit. A insistat pe lângă dragele ei prietene să mă convingă să spun locul. Încăpăţânat, n-am cedat. Crucea, desenată de mine, era mai deosebită. Ştiam că nu-i place să aibe ceva la fel ca majoritatea. Întotdeauna căuta ineditul. Au tăiat nucul sub care am aşezat-o spre veşnică odihnă. Mulţi mi-au copiat mica încercare arhitecturală.

Azi, ca mai mereu, îmi aduc aminte de ea. Sunt departe. Dar mirosul florilor de iasomie de la mormintele învecinate sigur vor ajunge şi peste mormântul ei.