Medi și puiul de lăstun

Medi, cu ochiul sticlos şi clonţul ei mare cât veacul, trăncăneşte despre moarte şi viaţă puiul de lăstun aşteaptă lămurirea.

Ultimul jucător al Ripensiei a plecat puţin

Gheorghe Glisici, extrema stânga a juniorilor Ripensiei Timişoara, a plecat să reîntregească echipa celestă. A fost ultimul supravieţuitor al epocii când cluburile româneşti jucau de la egal la egal cu marile formaţii europene.

Italia sub zodia celor “5 stele”

Mişcarea “5 stele,” ultranaţionalistă, înfiinţată în anul 2009 de comediantul italian Beppe Grillo,  a obţinut ieri, conform Exit-Poll-urilor, 29% din sufragiile alegătorilor din cizmă.

Ruga lui Ezicăprar

Penalii scoate-i la raport, femeie, cu denunţuri scrijelite pe beţe de cort, adu-i ruşinaţi în lanţuri,

Cruduţa şi Marele Urs

Cruduța era un vrej în pădure. Licuricii și fluturii de noapte au vegheat-o. Unchiul Sam, stăpânul pădurii, a avut grijă ca ea să fie udată, tunsă, frezată și pregătită pentru ziua venirii Marelui Urs. Te-ai fi așteptat să i se citeşte

În urmă cu 70 de ani, în Cotul Donului, bunicul meu a fost “fericitul” câştigător al biletului spre viaţă

2 februarie 1943 – 200.000 de soldaţi ai Wermachtului ies din tranşeele îngheţate. Deşi avansat la gradul de Feldmareşal, Friederich von Paulus capitulează. În cotul Donului, 3000 de soldaţi români sunt luaţi prizonieri. Unul dintre aceştia este bunicul dinspre mamă, Petre Ţugui, “fericitul”câştigător al biletului spre viaţă. Alţi, 158.000 de camarazi rămân pe veci pe câmpurile de bătălie. Nicio cruce cu tricolor. Cea mai mare înfrângere din istoria armatei române. 18 divizii decimate. Destine pierdute. Faimă pierdută. Aventura de peste Nistru a Mareşalului Antonescu a fost scump plătită.

Timp de 50 de ani Armata Română are un singur adversar: poporul român. După Revoluţie şi intrarea în NATO, cadrele generalisime nu se prea apleacă spre memoria trecutului. Surprinzător, am găsit absolvenţi de mastere în apărare care nu ştiu cine e Generalul Macici. Un fel de Montgomery sau Marshall, dar fără şansa unei spectaculoase propagande.

Bunicul dinspre mamă, “fericitul” câştigător al biletului spre viaţă, ajunge în Caucaz. “Fericire” se cheamă atunci când evadezi din moarte. (În “Jurnalul fericirii”, N. Steinhardt spune, citându-l pe Igor Safarievici că totalitarismul nu este o doctrină economică sau politică, ci o anormală atracţie pentru moarte). Munceşte până în 1956 la Palatul Parlamentului din Baku, proiectat de arhitecţi germani, ca deţinut de drept comun. “Prizonierii de război” dispar din nomenclatorul comunist. Este eliberat în urma istoricei vizite a Cancelarului Konrad Adenauer la Moscova. La întoarcere, nimeni nu-l mai recunoaşte. Majoritatea nu-l crede că revine după 12 ani de la terminarea războiului. Nu-şi mai găseşte familia. Soţia îi moare în 1945 de tifos exantematic. Cei doi copii, Elena (mama mea) şi Veronica, sunt duşi în Banat şi adoptaţi de familii de acolo. Se recăsătoreşte, trăieşte la Hermeziu (Lunca Prut) până în 1994. Moare fără a povesti despre viaţa din lagăr.

În 1985 îi trimit o vedere de la Baku. Târziu mi s-a spus că a plâns câteva zile. La aceea clădire, expediată de nepotul său, lucrase ca prizonier.

 

Taguri: , , , , ,

Comentariu (1)

  1. Feb 2, 2013

    fanel

    Cat de mult dezradacineaza un razboi!

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.