Să fii invitatul Maicii Lucia la prânz e o binecuvântare. Fix la ora 13,00 ajung la porţile Mănăstirii Pasărea, împreună cu un vecin. Din poartă un bărbat negricios şi uricios mă apostrofează că n-am voie să fac fotografii. Îi explic că am legitimaţie de presă. Nu dau de capăt cu omul, nu şi nu că nu e bună legitimaţia mea. Probabil urmăreşte transmisia de la Eternitatea tv şi îl deranjez. Apare o călugăriţă minionă. Se recomandă Hristofora.

Îi spune cerberului că rămân în grija ei. Colţosul se înmoaie. “E sub pavăza mea”, îi zice şi scap “liber la lentilă”. Admir şi fotografiez livada de cireşi şi de meri. Aflu că au împlinit un an. O pajişte galbenă de păpădii. Senin. Sunt dus direct în chilia Maicii Lucia. Ii sunt prezentat. Nu mă lasă să-i sărut mâna. Spune că îi place să fie pupată pe obraji. De curând a împlinit 86 de ani. Nu-i arată. Se bucură că-şi vede un prieten vechi de patruzeci de ani. Iosif, vecinul meu, îi făcea pantofi. Mică fiind, ne povesteşte că avea nevoie de încălţări pe un calapod mai înalt.

Stareţa care şi-a aşezat torţionarii la masă

“Cum era să fiu stareţă şi să conduc aproape 200 de călugăriţe, să le privesc de jos?” O fire extrem de cuceritoare. Suntem serviţi cu pui şi varză călită. Maica Lucia povesteşte. „Sunt născută în aprilie 1930. Sunt venită din Călăraşi. Înainte mă numeam Florina Dumbravă. Am fugit pur şi simplu de acasă când aveam 14 ani”, continuă spunând să mâncăm că se răceşte. „Eram şase fraţi, mama murise, iar tata era un om foarte aspru. M-am urcat în tren şi am ajuns aici. O noapte am dormit chiar în biserică, pentru că mă uitaseră măicuţele închisă înăuntru. N-am mai vrut să plec. Nu eram făcută pentru lume. Am urmat teologia. Şi am rămas până acum. Prin mâinile mele au trecut sute de măicuţe. Am fost 39 de ani stareţă, am refăcut toate casele” Ne tot îndeamnă să mâncăm. Ea povesteşte. O viaţă de om închinată frumosului şi lui Dumnezeu.   Ascult cu gura căscată. Cum a reuşit să ţină de moşii când veneau activiştii să ia recoltele. La un moment dat au venit să o aresteze. I-a aşezat la masă şi duşi au fost. Odată nişte hoţi le-au călcat pragul. La fel, i-au aşezat la cină. După rugăciune au uitat pentru ce au venit.

 Geo Bogza, înmormântat lângă Bounty. Cine e Bounty?

Îmi spune că are cancer, dar e sub pavăza lui Dumnezeu. O opresc din poveste, întrebând-o dacă ştie povestea lui Serafim Man? Doar aşa pentru ca să o las să mănânce. Povestesc. Extrem de curioasă ascultă. Iar reia povestea reconstrucţiei unui micro-orăşel, pentru că Mănăstirea Pasărea seamănă mai mult cu un orăşel nordic, decât cu o mănăstire clasică ortodoxă cu celebrele chilii. Îmi povesteşte că aici s-au aciuiat femei singure, rămase văduve şi şi-au construit câte o casă fiecare. După ce au murit au rămas călugăriţelor. Îmi povesteşte despre Iustinian, despre blândeţea lui Teoctist, despre Geo Bogza, cum îi aducea cărţi şi cum l-a îngropat în cimitirul din spatele bisericii. “Nu i-am cerut niciun ban,” mi-a spus râzând. Nici nu ştie cine e Bounty, femeia îngropată lângă el. Mărturiseşte că locuinţa sa e pe locul unde era înainte gunoiul. Se mai aud noapte şobolani sub pardoseală, dar nu o deranjează. După o oră de povestit îi cer permisiunea să merg să fac fotografii. Îl las cu vecinul meu, un bătrân care în tinereţe îi facea calapoade. E o minune de mănăstire. Îmi pare rău că nu am descoperit-o decât aşa de târziu.

Mormântul lui Geo Bogza

Crucea lui Artur Silvestri

Misterul icoanei din copac

Nu demult, un copil neastâmpărat, căruia părinţii nu mai aveau ce face, a pus mâna pe scoarţa copacului şi a sărit: “Mama, m-a ars!” De atunci, i-au trecut dracii şi a devenit copil cuminte. “Ştiam că într-unul dintre stejarii bătrâni a fost ascunsă o icoană în timpul pribegirii comuniste, dar nu ştiam în care, acum ştim,” mi-a spus Hristofora.

În 1813 stareţul Mănăstirii Cernica, Arhimandritul Timotei, a fost rugat de trei călugăriţe să le facă şi lor un mic schit în pădurile din jur. Stareţul Timotei a pornit cu rugăciune alături de ele şi încă un părinte prin desişul codrului. Pe cale, tot timpul i-a însoţit o pasăre care zbura din copac în copac şi ciripea într-un fel aparte.

 Când au ajuns la locul unde se află actuala Mănăstire, pasărea s-a aşezat pe un stejar bătrân şi ciripea din ce în ce mai tare şi mai duios, de teamă ca nu cumva să nu fie sesizată. La tulpina stejarului era şi un muşuroi mare de furnici. Atunci stareţul Timotei, îndemnat de Duhul Sfânt, a înfipt toiagul său în pământ şi a zis: Aici să fie altarul bisericii, apoi a binecuvântat locul acesta şi întorcându-se către maici: Să vă înmulţiţi ca furnicile acestea, iar de la pasărea aceea primul schit care s-a fiinţat aici s-a numit “Pasărea”, denumire care se păstrează şi astăzi. 

Podul terminat în 1990 e mirific ancorat între lumea laică şi cea călugărească. Seara se întunecă şi se închid porţile.

Traista de pantofi a Maicii Lucia

Plecăm cu două traiste de pantofi ale Maicii Lucia. “Eu dacă mor, fetele le vor arunca pe foc, e păcat să nu fie purtate de oameni sărmani”. Are 35 la picior. Cine doreşte încălţările unei sfinte să mă contacteze.