Întâmplarea a făcut să particip ieri dimineaţă la conferirea de către Regele Mihai a brevetului „Crucea Casei Regale” Societăţii Timişoara pentru „păstrarea în conştiinţa publicului român a documentului definitoriu al evenimentelor din decembrie 1989 şi al democraţiei: Proclamaţia de la Timişoara”.
Majestatea Sa Regele Mihai a primit la Palatului Elisabeta, în Sala Regilor, reprezentanţii asociaţiei cu tot protocolul: Imnul Regal şi discursul de motivare a acordării onorului regal. Brav, Regele a înmânat decoraţia, într-un moment emoţionant, preşedintelui Societăţii Timişoara, Florian Mihalcea. O cupă de şampanie a fost oferită participanţilor la eveniment. Într-un decembrie viscolit de vântul dihoniei politice, momentul părea coborât din lumea de basm a unui regat liniştit, în care omul, indiferent de opţiunea sa politică, este preţuit pentru apartenenţa sa la o conferire pusă în slujba democraţiei. Am aşteptat, în zadar, pioase omagii aduse părintelui documentului-programatic, George Şerban. Nimeni nu şi-a mai adus aminte de cel dispărut prea devreme dintre noi.
Discuţiile private cu Majestatea Sa, pe care nu le voi devoala aici, au arătat un adevărat bărbat de stat, mult deasupra aspiraţiilor celor prezenţi, mulţi dintre ei votanţi ai lui Traian Băsescu. Pe toţi i-a copleşit prin vorba aleasă, prin viziune şi dragoste de ţară. Un singur regret, răsărit pe fruntea sa senină, rostit aşezat: „Poporul român nu ne-a vrut”, ne-a răscolit în adâncurile vieţuirii lumeşti, de fiecare zi, între diferiţi tiriplici politici. Cât de înalt, de demn şi de Suveran ne-a privit… În faţa Majestăţii Sale ne-am măsurat în taină dimensiunile pudibonde şi diferendul iluzoriu de opţiune politică.
La ieşire din Palatul Regal nu m-am putut abţine să nu le conturez participanţilor diferenţa a două lumi: cea a măreţiei unui om împăcat cu viaţa şi cealaltă a unui conducător care se hăhăie şi declară: „I-am ciuruit!”. Oh, Doamne, ce blestem peste poporul român! Dacă printr-un moment de iluminare al poporului român Regele Mihai ar fi fost adus pe tron, astăzi nu mai eram ţara discordiei şi a urii.
I-am urat sănătate unui om mai mare decât istoria. Rămas bun, dulce normalitate!
