OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Bădiţă anunţă falimentul #rezist

Florin Bădiţă, promotorul cauzei #corupţiaucide, anunţă pe pagina sa de facebook  că e falit. Taman din Budapesta. Spuen fanilor că are nevoie de 4000 de Euro, pentru a-şi achita datoriile. Bădiţă nu e ca alţii asemenea lui. Cu job şi citeşte

rippled jeans

Poţi ieşi la vânătoare de lei în ripped jeans?

  Blugii rupţi nu sunt pentru oricând şi oricine. E un timp de purtat şi unul de agăţat. Vremea când babele luau pantalonii rupţi şi îi coseau a trecut. Îmi amintesc că într-o carte, de acum jumătate de deceniu, Michel citeşte

poker

Un joc dur ca viaţa, frumos ca viaţa, pe care n-ar strica să-l știm cu toţi

    La fel cum piloții de avioane de linie se antrenează mai întâi zeci şi sute de ore pe simulatoare de zbor înainte de-a transporta sute de oameni cu 800 de kilometri pe oră, și noi cei care trebuie citeşte

miciuri 2

Poema muncii

Sfârâie micii în jar proletar ard hălcile în furci de grătar fum de mahorcă mesenii cinstesc halbe la metru berarii servesc.   iar defilează izmele de miciuri Nicio paradă, doar răstigniri prin beciuri.   Dincolo de geam, dublurile privesc cu citeşte

floriile

Intrarea lui Iisus în Ierusalim

Astăzi e ziua în care Iisus intră în Ierusalim călare pe un asin. Îl înviase pe Lazăr, mulţimea îl însoţea. Cei mulţi strigau: “Osana!” În limba ebraică însemna “salvează-ne.” Oamenii l-au văzut în timp ce dărâmă tarabele negustorilor şi cum citeşte

Duelul Stoicov-Manolo s-a sfârşit

stoicov 2

Adrian Stoicov şi-a dat jos tricoul de antrenor pentru a urca la cer şi a întregi echipa galactică a lui Poli. S-a sfârşit la doar 49 de ani, un cancer fudroiant l-a terminat în mai puţin de două luni.

Un fragment din cartea mea “Furia

La“Poli” anului 1990 aveau să se remarce harnicii anonimi Nagy, Rosenblum, Octavian Popescu, alături de piticul Varga, de turela Crăciun şi de lupul bănăţean, Adrian Stoicov, poreclit bulgarul. Toţi aveau să ducă mai departe povestea. Câştigam meciuri la pas, de am ajuns în decembrie 1989 să fim consideraţi “ revelaţia turului“. În ultimele şase meciuri ale primei jumătăţi de campionat, nu am cunoscut înfrângerea, iar în ultimele cinci, nu primisem nici un gol. Defensiva Almăşan, Varga, Crăciun, Andreaş, Stoicov era imbatabilă. Moldoveanul Costică Rădulescu avea să aplice în fotbal sloganul de la Mărăşeşti “pe aici nu se trece !”. Jockerii şi cheţii de dubă ai echipelor departamentale  nu puteau răzbate printre turnurile de pază ale violeţilor. (…) După 1989 o doream pe “Poli” să o aducem mai aproape de Santiago Bernabeu, să cotropim Stadio Comunale, să-l stârnim pe Agnielli şi să-i strigăm ca de la druker la tifos „siamo romeno vero”, să demonstrăm Florenţei că nu numai ea se îmbracă duminica în violet, să le arătăm băieţilor de la Anderlecht că movul lor e prea decolorat de ploaie, să-i facem felul unui club ca Atletico, direct pe Vicente Calderon, când îi e lumea mai dragă. Eram beat la gândul că vom fi şi noi împărţiţi în două sau mai multe cete, ca interiştii, care au „Nerazzurra” la o peluză şi “Brianza Alcoolica” la alta, că vom avea voie să ne pictăm feţele, să ne punem peruci în cap, să strigăm, în cor “Ahoe!”, că e voie. Aveam liber la visare.

Am ascultat cu sufletul la gură tragerile la sorţi de la Zurich. La auzul numelui echipei, desemnate să joace cu noi, Atletico Madrid, mi se făcuse părul măciucă. Un emisar al aristocraţiei europene era rânduit de hazard să se confrunte cu noi. Două runde, volens-nolens, trebuiau să fim băgaţi în semă. Nici un meci nu e jucat de dinainte.

Aşa cum am notat în jurnal, venea la Timişoara o echipă care a câştigat două cupe continentale, fiind finalistă de tot atâtea ori. Preşedinte era Jesus Gil y Gil.

Pe vremea anilor ’90, atleticii aveau o echipă aproape perfectă. Cu Abel în poartă, având o linie de apărare de zile mari, compusă din Ferreira, Juanito, Jean Carlos şi un „speedy attack”, bolid curat, Manolo, Futre, Baltazar, adversarii noştri păreau invincibili. Galacticii, eternii rivali de la Real, se speriau de ei. Presa iberică îi considerau artiştii la modă ai peninsulei. Se temeau toţi de jocul lor, avânt de pasăre.

În 1990, “Poli” avea un lot tânăr, fără experienţă. Cu mânjii Bărbosu, Vlaicu, Timofte, Săvoiu, Artimon, Costică voia să-i bată pe madrilieni. Mulţi îl credeau nebun. Şi-a jucat şansa cu bărbăţie. În meciul tur de la Timişoara, a trimis în teren un „unsprezece” care să zburde. Era convins că din ciocnirea a două civilizaţii, putea câştiga cea care e mai proaspătă şi pierdea cea mai încremenită în prejudecăţi. Jocul creativ, pasele scurte, deschiderile în stea i-au adus o victorie de mare prestigiu. Violeţii au reuşit să deschidă scorul printr-un 11 metri executat imparabil de către Bungău, pentru ca Octavian Popescu să ne ridice la cer. 2-0. Tribunele fierbeau. Glasurile se ridicau în aer, precum o rugă. 30.000 de spectatori scandau în picioare „Poli!” „Poli!” Rădulescu era purtat pe braţe în final. Druckerii au stat minute în şir şi priveau spre cuşca de golumbi, în chip de tabelă şi nu le venea să creadă. 2-0 cu Atletico Madrid nu era la îndemâna oricui. Calificarea urma să se  joace. Ursitoarele bine plătite ale lui Gyl trebuiau să ciocnească bine cupele de mercur, cu tălpile pe jeratec, lângă şemineul arzând. Era în joc nu numai gloria clubului de vârstă egală cu cea a secolului, ci şi ambiţia unui magnat care nu se putea împiedica de un ciot.

La finalul meciului, după turul de onoare, Adrian Stoicov şi-a schimbat tricoul cu Manolo (Manuel Sánchez Delgado), Costică a plâns, s-a aşezat câteva clipe în genunchi şi a mestecat o bucată din gazon.  Acolo era sădită munca lui întreagă, creaţia şi sufletul său.

 

Furia – roman

 

 

A

 

 

 

 

Taguri: , , , ,

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.