Când văd figurile ceruite de la Bruxelles şi scandalul etichetării cărnii mi se face tot mai dor de Flipine şi de BALUTUL străzii, acea delicatese de pui neieşit din găoace. La ei / fericirea e artă, / vitală forţă de a fi în putere, / gata să-mpartă cu alţii / seva naturii, /
arii vindecătoare.
Balutul este după mine deliciul Asiei. Un embrion fertilizat şi fiert în coajă. Copt, mi se pare mai consistent. Se mănâncă în Filipine de sute de ani. Când am încercat prima oară, metisa care m-a provocat la degustări stradale m-a sfătuit să nu mă uit atent la găoace. Eu care mâncasem şi şarpe, nu sufeream de suveranităţile consumerismului de tip hot-dog, un câine fierbinte, dar acreditat, nu?
Aveam un Congres prin Makati, un cartier de zgârie nori, construit de familia Ayala. Încă din prima zi a aterizării, am lăsat fiţa aerului rerefiat în grija papionarzilor din familia Unchiului SAM sărind în rişcă, pentru a descoperi rapid viaţa la firul ierbii şi mâncarea de pe tarabă. Oricum Jolibbee-ul lor, un lanţ de fast-food-uri locale, nu dădeau la acele timpuri socoteală despre provenienţa cărnii din meniu. Sută la sută vită putea însemna orice. Ce? McDonald’s-ul destăinuia conţinutul chiftelei? Tot mai bună era experienţa culinară la farfurie de carton, fără şerveţele şi alte accesorii galante.
Spre zonele sărace ale Manilei, am decis rapid. Din rişcă metropola înflorea de viaţă, dincolo de barierele civilizaţiei sorbul picura aldehidele feerice. Parfum din orhideele, altele decât cele din filmul lui Nicolas Cage şi Maryl Streep.
Tare aş mai fi dorit ca anarhiştii şi libertarienii din simandicoasele cluburi europene să fie pe drumurile Manilei, fără vreun semn sau sens de circulaţie. Cam ca la Paris, vorba cărţilor, înainte de căderea Bastiliei.
Am mers cam două ore. Eram salutat de parcă aş fi fost preşedinte. Le răspundeam politicos la oferta de ospitalitate, cu zâmbet. Şoferul meu cânta în extaz şi răsfira mâna prin mulţime. Ducea un european. Poate că aşa-şi cosuma momentele de glorie. Chiar burduşit de tiriplişcă, surzit de vacarmul străzii, starea mea de bine plutea printre feţele arzând, contrast organic cu alienăriile de chiparos şi încrengături de tamarind, regim de clorofilă. Adrenalina la max, spunea,. Fără zahăr. Trecusem deja de râul Pasig parcă într-o altă lume. Ajuns într-un fel de Dragonul roşu, dee zece ori mai populat, printre tarabele de haine, legume, porumbei vii, flori, sutiene colorate, am descoperit la răsărit o turlă. Biserica Quiapo. Un ghid adhoc îmi şoptise numele când privirea-mi era blocată pe Crucifixul cu Iisus negru. Localnicii împărţeau nu numai zâmbete, dar şi sfinţii cu noi, conchistadorii. O tihnă în dumnezeire, fără coduri dictate şi o latifundă împăcare peste vremi.
Istoria nu a lăsat urme. În marea lor insulă Magellan a fost ucis de o săgeată otrăvită, iar camarazii săi, goniţi de atacul durianelor, acele fruncte ţepoase care put. Nimeni dintre învingători sau învinşi nu mai poartă azi povara revanşelor. La ei fericirea părea condiţie trofică a existenţei, intrată în gene şi nu impusă de puteri arbitrare.
Într-un moment de derută şi de chibzuinţă asupra detaliilor, o metisă, migdală pură, mi-a ieşit în cale. Purta un zâmbet pufos. Strângea în pumnii închişi religios o floare de nufăr. Văzându-mă speriat, m-a luat de mână. Urcarăm degrabă treptele în ritmul bătăilor inimii. Până ce m-a oprit. Din priviri, m-a învăţat cum să mă ridic pe degetele de la picioare şi să trag aer, răsfirând braţele. Un fel de balet mistic. “Resurrection!” Expirasem consoanele sacadat. Asta după a treia încercare. Şi zâmbet. Mult zâmbet. Veşnica recomandare a localnicilor. Believe me! Aş fi dorit să mai repet gesturile. Nu mai puteam. Îmi lipseau orele de coregrafie. Bunica a plătit în zadar un trimestru la Francisc Valkay. Cu tălpile ancorate de betonul cu duh şi fierbinţeală păream că mă apropii de lumea ei, simţeam din respiraţia-i tonică, gin curat, mătasea-i învelitoare că mă dorea. Nu măsuram clipele de tăcere dintre noi, pentru că aş fi pierdut timpul. Îi simţeam tot mai volubile endorfinele, moleculele fericirii, în contact cu pielea mea albă. Pe lespezile de şoapte ne privisem şiruri de clipe. Parcă ne era teamă de cuvinte. Intraserăm târziu pe poarta Domnului şi ne bucuraserăm cu sufletele sus. De viaţă. Fiecare s-a rugat pe limba lui. Nu mai ştiu când i-am luat mânuţa în mâna mea. Dar ştiu că m-am întrebat dacă nu strângeam prea tare. Sau ea m-a luat pe mine? Emoţia crispează întotdeauna măsura sensibilităţilor, chiar dacă ieşi de la mântuire? Priveam deasupra lumii şi de aici o întreagă fericire. Filipinezii sunt cei care spun că dacă omul are credinţă poate muta munţii. Supliciul celor 15 tineri răstigniţi an de an în centrul Manilei face înconjurul lumii prin dârzenia celor care acceptă bătutul cuielor în mâini.
Într-un târziu am făcut şi arbitrara cunoştinţă. Ulaga. “How to spell?” Întreb. Julagay. Desenează în palmă cu un creion din carnetul meu de notiţe. Tagalo e limba ei. Îmi zice că ultima silabă se pronunţă separat. Un fel de Julag-ai. Eu Marc. Scurtesem calea. Jane, Tarzan, ceva de genul. “I hope we become friends”, îndrăznisem, îmi amintesc, eu mai mult. Cum se spune în limba ta? “Sana maging magkaibigan tayo” suna strident printre buzele ei subţiri, ferestre deschise spre înlăuntrul poftelor. Din poveşti ştiam că timpul la ei e asupru condensat. M-a invitat atunci să trecem prin piaţă. Să mâncăm ceva. Nu mai ştiu ce am răspuns. Oricum pluteam. Intrasem într-o neobişnuită stare de lipsă de simţuri. Pe american îl pierdusem deja. Nu erau telefoane mobile, pe atunci. Îmi dădusem seama târziu, dar “nu eşti singur la capătul lumii!” Revenisem şi invăluit întru eternul zâmbet, un fel de brand local, m-am întremat. Ne jucăm printre o serie de păpuşi cu robe dantelate. Ele clipeau, noi ne sorbeam ca două pitulici departe de carnavalul lumii, din ochi plăcerea tavernelor cărnii. Marionetele în mănunchiul programărilor electronice, noi vietăţi în melanjul visărilor, clipeam. Şi zâmbeam. Eu n-aş mai închide ochii, numai când mă gândesc ce a urmat. Pe atunci aş fi vrut să-i recit: “Iepuraş de pluş/hai să facem duş”, dar nu cadram rima limbii. Muezinul din minaret chema la rugăciune. Şi noi ne îmbrăţişam. Trişam. Uitasem să zâmbesc. Zâmbetul pisicos al ei m-a făcut să tresar. Wellcome, surprising Asia! Aşa mi-am notat într-o pauză de iubire.
Din spaţiul religios am ajuns rapid în Plaza Miranda, loc pe care-l ţintisem de dimineaţă să-l descopăr pentru anunţata magie culinară. Prietenii mei ştiu că atunci când mă bucur am reacţie de broască. Mi se bulbucă ochii, de parcă papilele gustative sunt ascunsele cornuri de foame. Dar acolo, am descoperit cornul abundenţei. Mirosuri de grătar de peşte, alături de berbec prăjit, alune coapte în fel de fel de suveici sclipitoare, amestecate cu aromele asiatice, toate dădeau impresia europeanului că poate fi şi el un nou conchistador. Numai că nu-i mai căuta nimeni mărgele colorate. Chiar dacă nu eram întruchiparea celestă a vreunui zeu, copiii toţi voaiu să mă atingă. Îmi amintesc cu nostalgică emoţie. Companioana, ca să vedeţi, m-a îndeamnat să deschid un concurs de luat în braţe. În plină stradă. Un Manila-hug, tocmai făcusem escală în plicticosul Den-Haag. Primul copil ridicat, mi-a făcut loc. Parcă aş fi pe platou. Un cerc de cuprinderi inimoase. Lumea se grupa pe margini. Dimprejur apăreau părinţi, copii, ba şi câţiva dansatori. Credeam atunci că Julag-ai a regizat. Luam câte un micuţ, îl sărutam, îl ridicam şi-l coboram. Şi tot aşa până oboseam. Era să scap unul, împiedicându-mă. Un tânăr cu faţă de brazilian dospit în cuptoarele Luzonului ne-a luat de umeri pe amândoi. Salvare miraculoasă. O fi sărit îngerul. Nu ştiam atunci. Tot mă uitam după metisa proaspăt cucerită. De fapt, rămâne între noi, care mă agăţase. Hora-hug-ul continua. Mă simţeam ca într-un Mountain-rousse. Prizonier filmat de sute de ochi. De un resort nebănuit, arcuit făceam schimb de bucurie. Poate crupierul m-a servit înainte cu jetoanele fermecate. Asudat bine şi vlăguit m-am trezit învelit în petale de flori, căzute dintr-un balon care se sparge deasupra mea. Confetii filipineze. Parfumat, miroseam a ud. Altfel decât ei. Un snop de picuri de ploaie mă bicuise instantaneu. Şi am fost spălat cu apă de sus. « Taifun, muson? » “Take it easy! » sărise un vizitiu de rişcă cu o pelerină. La un semn, sufleţelul de migdală s-a făcut mic la pieptu-mi cu rume de petale. Tinerii se împrăştieseră, un huruit pe cer trăgea un dangăn, parcă s-ar fi tras de boi Calea lactee. Întunericul încins cu miros de batog, la ora şase după amiaza şi concertul de lumini m-au încins. Mirarea mi se suise în cap, doar foame-mi sleise zâmbetul, pus deja etichetă. Într-un târziu de asfinţit în iarmaroc, ne-am cuibărit într-o gheretă, tavernă asiatică, plină de ouă la intrare. Întrebam ca să stârnesc dialogul: ce e în coş? Balut. Ochi-mi de poftă rebulbucaseră ploaia oprită la intrare. Eram un halat de pofte. Ca un măcelar. Mâncam cu ochii.
HOW TO EAT BALUT, ( FERTILIZED DUCK EGG… de globalvideopro
Salutări şi zâmbete din partea gazdelor. “Smile happy”, scria pe un afiş cu pastă de dinţi. Probabil o reclamă. Ne-au invitat la masa lor. Pe un vinilin, proaspăt spălat şi şters aşa ca pentru oaspeţi de seamă, chelnerul ne-a desenat cu degetul tot felul de figurine. De la unduirea peştelui, până la mersul de crab. Ştiam că toţi vorbesc engleza, dar acolo, nu. Bănuiau că vreau, la fel ca toţi occidentalii, fructe de mare. Ne amuzam. În sfârşit o masă simplă ca lumea. Companioana mea tăcea. Şi zâmbea. Eu rămăsesem cu gândul la ouăle de la intrare. Nu mai ţin minte de ce credeam că ele ascundeau şerpi. Îmi fixasem degetul arătător spre intrare, în timp ce gazdele îmi aduseseră într-un coş homari, languste, peşti coloraţi, evident într-o cromalină de reclamă. Precum copilul tembel, voiam doar ce era în coşul de de după plasa de muşte. Doi tineri se iubeau alături pe săturate. Din boxe o limbă vocală acompania antrenul de wok şi alune prăjite. Tot nu mi se rezolvau ecuaţiile ideilor fixe şi războaiele sucurilor gastrice. Într-un târziu de refuz al coşului cu delicatese marine, dezamăgiţii reprezentanţi gastronomici ai poporului cel mai zâmbăreţ din lume se făceau că-mi rezolvă problema. Parcă le-a coborât ospitalitatea de pe faţă, nepovestita mască a celor puşi să facă lucruri neaşteptate. Tânărul cu degete de cocoş şi figură de cântăreţ spaniol mi-a adus câteva ouă. Le-a ciocănit, după care mi le-a mişcat pe la ureche. Nu înţelegeam nimic. Amica-mi băştinaşă mă enerva cu tăcerea ei. Tânărul a spart unul. Descojind, a scos căpşorul unui embrion la lumină, învelit într-o mantie galbenă. Probabil gălbenuş fiert sau copt. Ciocul şi ghiarele erau subdezvoltate Aşa că mi-am dat seama că nu puteam fi sub atacul Angry Birds. Stomacul îmi făcea semne. Junele a început să soarbă, pentru ca apoi cu degetul să scoată gămălia de cap al embrionului, crocantul corp pufos şi să le potrivească deasupra gurii, precum un fachir focul, zicând “balut sa puti”. Apoi a băut un pahar de suc de mango, după care s-a şers cu limba pe buze, ingenuu ca un copil. M-a înbiat, aşa cum făcea bunica mea din Banat, cu porcul ei din pustă. Din priviri, l-am rugat să-mi desfacă el oul şi să mi-l pună pe o farfurie. Închizând ochii şi deschizând gura, am purces la noua provocare. Un hop mai mic decât pasul lui Amstrong. Şi am înghiţit. Am sorbit rapid din Smeura buzelor companioanei mele şi toţi din jur au început să cânte. „Sarap?” m-a întrebat tânărul chelner. Cuvios, am dat din cap. Zâmbeam cu mutră de cretin reprezentantului poporului muzical, cu drag de balut. Şi nu m-am lăsat până nu am ras o porţie de elefant. După ani, rechinul putrezit al lui Toader Paleologu a alunecat mai uşor. Parcă le-a căzut ospitalitatea de pe faţă. Tânărul cu degete de cocoş şi figură de cântăreţ spaniol mi-a adus câteva ouă. Le-a ciocănit, după care mi le-a mişcat pe la ureche. Nu înţelegeam nimic. Amica-mi băştinaşă mă enerva cu tăcerea ei. A spart unul. Descojind, a ieşit căpşorul unui embrion, învelit într-o mantie galbenă. Probabil gălbenuş fiert sau copt. Ciocul şi ghiarele erau subdezvoltate Aşa că mi-am dat seama că nu puteam fi sub atacul Angry Birds. Stomacul îmi făcea semne.El a început să soarbă, iar apoi cu degetul a scos gămălia de cap al embrionului, apoi crocantul corp pufos şi le-a potrivit deasupra guriiprecum un fachir focul, zicând “balut sa puti”. Apoi a băut un pahar de suc de mango, după care s-a şers cu limba pe buze precum un copil. M-a înbiat, aşa cum făcea bunica mea din Banat,cu porcul ei din pustă. Din priviri l-am rugat să-mi desfacă el oul şi să mi-l pună pe o farfurie. Închizând ochii şi deschizând gura, am purces la noua provocare. Un hop mai mic decât pasul lui Amstrong. Şi am înghiţit. Rapid am sorbit din Smeura buzelor companioanei mele şi toţi din jur au început să cânte. „Sarap?” m-a întrebat tânărul chelner. Cuvios, am dat din cap. Şi am zâmbit reprezentantului poporului muzical, cu drag de balut. Şi nu m-am lăsat până nu am ras o porţie de elefant. După ani, rechinul putrezit al lui Toader Paleologu a alunecat mai uşor.
Târziu ne-am ridicat să plecăm. Dar nu înainte de a aprinde o serie de beţişoare şi a ne spune vorbe mieroase pe limba fiecăruia. Am primit cadou un coşuleţ de lumănări parfumate şi eu nu plătisem nici cosul uneia în Europa. La ieşire, eu am zis “Csókolom,” în limba hunilor. Ei pe rând: “salamat hô”, un fel de mulţumesc. „Ba-bay”, mă prinsesem că trebuie să fie “Bye, bye-ul” nostru.
Julag-ai mi-a explicat după ieşite că occidentalii nu prea mănâncă astfel de produse şi le-a fost teamă gazdelor să nu mi se facă greaţă.
Am pornit cu taxi-ul, numai cu ricşa, spre Hyatt în Metro Manila, unde nu a fost nicio problemă să urc buza de smeură în camera mea de 29 de dolai. După ce i-am cântat “Iepuraş de pluş /hai să facem duş” şi am mângâiat catifeaua cu miros de migdale coapte, ne-am arcuit melodios partitura de amor. Uitasem să spun că toate lumânările aprinse deschideau labirintul, de parcă noul conchistador trebuia primit cu ritualuri şi mişcări de felină. Iguana de sub perdea devora gândacul. Peretele sonor arcuia silabele ritmului angelic. Prinos de viaţă.
De dimineaţă, am intrat sfios pe un câmp de cruci, aliniate milimetric ca într-o cultură a memoriei. Era Cimitirul eroilor americani, unde pe lespezi căutam nume româneşti. Cuminte, ea culegea impresii de pe faţa mea tăcută, în timp ce pereţii mi se relevau ca nişte altare. Mi-am notat vreo patru nume. Ulterior aflasem, ambasadorul făcuse o informare la Bucureşti dar în zadar. Şi am rămas cu minunata lecţie de demnitate şi de elogiu adus zecilor de mii de soldaţi ucişi pentru apărarea Americii. Fără a mai scrie despre românii americani. În Intramuros, locul execuţiei lui Rizal, marele lor poet revoluţionar, am descoperit o mică placă dedicată prieteniei poetului lor naţional cu Mihail Eminescu, de pe vremea studiilor lor germane. După Zoo, ne-am dus în Greenhils Shoping Center pentru a lua masa la Restaurantul Kamayan cu surorile sale.
Au urmat zile de basm. Călătorii. Iubiri şi îmbrăţişări pe marginea vulcanilor vii. Deşi aveam cal de mic, am călărit pentru prima oară în Tagaytay, numai de dragul ei. Ne-am sorbit pe săturate în pădurea de guave. Cu gândul revenirii. Uitasem să spun, când conduceam Toyotta corola, închiriată pe 15 dolari/zi, o nimica toată, pe drumurile dintre culturile de orhidee, am avut revelaţia unei călătorii anterioare prin acea lume. Cert e că nu-mi mai amintesc ce am vorbit o bună bucată de drum. Oricum doar eu mestecam cuvinte, în timp ce nimfa-mi sorbea volubila prezenţă.
Împreună ne-am urcat pe autostrada spre Vigan. Aceeaşi distanţă Timişoara-Bucureşi. Nu ştiam că lipsa regulilor de circulaţie ne vor lua două zile de mers. Oricum esplanadele de la Baguio, oraşul american construit în trepte, rămân plăsmuirea civilizaţiei din mijlocul Ecuatorului. Doar iubirile de sub arborii de mango ne-au făcut să întârziem. Şi aşa am greşit drumul, de ne-a prins iadul la 6000 de metri altitudine. Dumnezeu ne-a ieşit în cale. Îndemnul de întoarcere ne-a fost salvator. Spre nopţi mai sigure, dimineţi mai calme.
După o săptămână de aventuri prin Luzonul filipinez am promis o rapidă întoarcere. Şi nu a mai fost în această viaţă.
Taguri: balut, balut sa puti, cuvinte tagalog, eminescu, intramuros, julafay, Manila, piata miranda, pui neeclozat, retete asiatice, rizal, salamat hô, Sarap, vigan
