mariusghilezan.ro

Generaţia mea s-a născut în zilele fierbinţi ale Revoluţiei, atunci când iluziile ne dădeau aripi. Ne plăcea să credem că mistuitul  zilelor incendiare ale apusului de regim la foc încins are vreun sens. În zilele de răsărit ale democraţiei, ne-am comportat asemeni lui Icar, cel care a uitat că are aripi din pene lipite cu ceară şi s-a apropiat prea mult de soare. Braţele i s-au topit, făptura căzând în mare, neştiind că eternul este limitat.
Foamea de libertate se plăteşte întotdeauna scump, aveam să constat, târziu, extrem de târziu, asemeni intelectualului închis pentru că a zgâriat pe Universitate: “Eliberaţi adevărul!”. Mai adânc, în golul lăsat de iluzii, care s-au ros de molii, constatam că nimeni nu-l cunoaşte pe curajos. Nici măcar vecinii. La ce au folosit penitenţele, închinările, atârnările sale pe sub steagurile libertăţii? Azi, adaptaţii noului regim râd de el.
De-a lungul anilor, insistasem mult, răscoleam toată ziua prin cufărul cu iluzii, fără a ne da seama că mugurii speranţei se uscaseră demult. Chiar dacă puţini la scara unei naţiuni, eram convinşi, pe atunci, cu toţi reprezentanţii generaţiei, că voinţa poate ţine loc de putere. Dacă scriam “articole tari” şi susţineam tot felul de proclamaţii, în faţa unor mulţimi – pe care, doar noi – le credeam reprezentative, ne imaginam că avem forţă.  Mult prea târziu, ne-am consolat, aflând – şi noi – că iluzia puterii nu ţine loc de putere.  Eram prea fanatici în slujba unui ideal, pentru a  veghea la despărţirea intruşilor de zeloţi, frustraţilor de interesaţi, profesioniştilor de particulari. Am crezut că o mână de idealişti poate schimba un sistem. Ne-am pus seara aspiraţiile sus în pod şi ne-am trezit dimineaţă că locul era deja ocupat. Alţii, mai iuţi de mână, au pus stăpânire pe spaţiu. Când să protestăm democratic, ne-au tras clapa hubloului, ei, noii înstăpâniţi ai casei. Am coborât din nou în propria disperare, unde e loc de meditaţie, nu de aspiraţii.
Ne-am recules în cămăruţa noastră mică, în care obsesiile încă mai ţin loc de realitate şi în care avem voie să turuim la pereţii goi. Am înebunit cu toţii oare? (Evenimentul zilei, 6 aprilie 2003)