Întodeauna mă grăbesc să ajung la Timişoara, Viena sau Budapesta. Dar ceva mă face mereu să mă opresc la Lugoj, la întoarcere. Micul burg al lui Bella Lugosi, Brediceanu şi al atâtor artişti de legendă mă atrage ca un magnet din Macondo. Deşi nu a fost încă literaturizat de un scriitor de geniu ca Marquez, este locul în care sufletul cărţilor mele e ţinut în palme de îngeri alb-violeţi. Simona Avram, Cristian Ghinea, Ela Iakab, Adriana Weimer, Henrieta Szabo, prieteni dragi mie, mă răsfaţă mereu, deşi nu le-am cântat niciodată: “N-am venit la voi la şură, Anooo lugojano, / să mă uit pe sun căciulă, anoooo lugojano. ” Le păstrez amintiri generoase prea de grabă ridicaţilor la cer, Constantin Mircea Buiciuc, Ioan Ardeleanu, distinşi oameni de cultură care mi-au susţinut începuturile literare.
Mi-am sădit în grădina bucureşteană o “ghindă” de Paulownia, Arborele Printesei, de lângă English Pub-ul lugojan pentru a aduce ceva din muzicalitatea locului. Acest arbore, care devine un spectacol de flori primăvara, cu mugurii săi moi de catifea care se deschid într-o floare mare sub formă de trompetă de culoare violet şi umple aerul cu un parfum dulce, îmi va aminti în fiecare Paşte de prinţesele lugojene, doar dacă se va prinde în solul bucureştean.
Mă rog să rodească.