De mic, am iubit un om pentru că era mai puţin iubit decât mama mea. Mama mea avea generaţii de elevi care îi aduceau flori, cireşe şi sonete, la absolvire. El transmitea de Anul Nou mesaje de iubire prin “Europa liberă”. Şi nimeni nu-i scria numele în Oracole. Trăia şoptit, nu relevat ca sfintele canoane. Cu un nume pronunţat doar în serile de rugăciune, părea din lumea îngerilor. Ştiam de la mama că El are grijă de departe de noi. Dar cât de departe?
Universul soldăţeilor mei de plumb nu avea dimensiune spirituală. Ştiam de la bunici că omul e mic şi cineva are grijă de el. Suveranul. Pentru mine acel om avea figură de poveste. Ştiam că e din neam împărătesc şi dacă se dă de trei ori peste cap schimbă lumea. Ce nu înţelegeam eu, de ce iubitul bunicilor mei nu trecea la atac. Ştiam că e de partea binelui, rugăciunile îi erau adresate, dar de ce nu venea la luptă să doboare Răul?
L-am aşteptat de mic copil să-mi fie alături. Ca un Făt Frumos. Ştiam că el nu merge la meciuri, nu poate veni la balurile noastre dansante, că e chipul ascuns din sufletele bunicilor mei. I-am înţeles taina. Poate de aia l-am ţinut mereu în inima mea. Eu nu am făcut armata. Dar chiar vreau să mă cheme sub steag. Onor, Majestate! Acum sunt vindecat de iluzii. La atac!
Taguri: regele mihai
