Calendarul lunii decembrie este uşor de desfăşurat pe coli de hârtie, simandicos numite agende. Există date precise, zile cu roşu, datini şi obiceiuri seculare. La români, este cea mai râvnită perioadă a anului pentru că se iau cele mai multe zile libere. Practic mai nimeni nu lucrează de la Sfântul Nicolae până la Bobotează. Totuşi, administraţia face eforturi să se afle în treabă. Prin ţară e o acţiune mimetică de nedescris. Cadouri, brazi, Moşi Crăciuni, toate ca-n formele fără fond ale lui Maiorescu. Prin primării, nimeni nu încearcă fiorii emoţiilor, nu se lasă impresionat de festivismul, de cele mai multe ori, sordid şi găunos, nu simte sărbătoarea. Bucuria a rămas pentru acasă, în mijlocul familiei, acolo unde nu sună ca nicăieri “Oh, brad frumos !”
Oare de ce, după cincisprezece ani, nu există o comuniune spirituală între administratori şi administraţi? De ce bucuria venirii Moşului nu e aceiaşi ca acasă, când vecinul îmbrăcat e mai preţuit decât cel tocmit de şefi? Răspunsul e simplu. Nu există o tradiţie, un spaţiu de valori, un aer natural în spaţiul dintre coloanele gri ale clădirilor care poartă alte simboluri decât cele râvnite în astfel de momente creştine. Majoritatea instituţiilor poartă spiritul epocii, un gol de nefiinţă printre pereţii cu basoreliefuri de curând dezlipite şi urmele de paşi ale tovarăşilor care nu au plecat niciodată, doar s-au primenit sub alte steaguri. Cu alte simbrii şi aceleaşi proaste obiceiuri.
Adevărul că nu prea ai cum să te bucuri decât printre cei dragi. Administraţiile sunt simple locuri de muncă, unde nu pogoară spiritul creştin al împăcării, unde verbul a dărui lipseşte din vocabular timp de trei sute de zile şi apare, brusc, catenar, precum un fir suspendat de circumstanţă, exact în momentele în care lumea caută mai mult taine spirituale decât parade birocratice. Acolo unde sacrul coboară doar pentru sfinţirea unor merzanuri sau a machetei unui proiect de infrastructură, profanul nu poate deveni evlavios cu ucaz de la stăpânire.
Taina împăcării creştine, a comunicării cu Dumnezeu ţin de locuri mai intime, mai familiale, nu acolo unde, până mai ieri, propagandiştii zeloşi huleau numele divinităţii. Clădirile administrative şi personalul său nu au în “statutul de funcţiuni” sarcina emiterii de obligaţiuni laice. Nici măcar de sărbători. Mulţi administratori o fac din trufie, pentru că religia e pe trend, că dă bine la populaţie să fii evlavios, să “te dai” cu cele sfinte.
Sărbătorile creştine se sărbătoresc cel mai bine în familie, acolo unde bradul miroase oniric, precum în visele copilăriei şi cârnaţii din tigăi aburesc altfel decât în castroane de plastic de la supermarket-uri. Până şi copiii spun altfel colindele lângă cozonacul aburind din cuptorul bunicii.
De ce oare preferăm Ignatul să-l petrecem la bunici? Nu pot fi măcinate carcasele de muşchi şi în bucătăria blocului? De ce « Capra » sună spart pe culoarele palatelor administrative?
Un simplu răspuns poate fi căutat doar în lipsa tradiţiei. Primăriile noastre şi-au pierdut, în cincizeci de ani de ateism, apropierile de sufletele oamenilor, iar – pe stil nou – fac prea mult exces de consumerism religios, prea pline sunt iarmaroacele cu sfinţi şi apostoli deschise precum buticurile de ţigări pe străzi. De unde prea golul şi prea plinul nu duc la stări evlavioase.
De sărbătoarea Naşterii Domnului sunt legate o mulţime de obiceiuri frumoase. La noi, în România, copiii merg în Ajun cu colindul, din casă în casă, şi primesc, într-o trăistuţă mere, nuci, covrigi, portocale şi bănuţi. Cele mai cunoscute colinde sunt: „Cu Moş Ajunul”, „Florile dalbe” şi câte altele! Copiii care merg cu „Steaua” îşi confecţionează o stea mare din lemn, împodobită cu hârtie colorată si cu crenguţe de brad sau vâsc, în mijlocul căreia se află de obicei şi o iconiţă ce o înfăţişează pe Maica Domnului cu Pruncul. Ea aminteşte de steaua care s-a arătat celor trei magi de la Răsărit, care s-au luat dupa ea si au ajuns la Bethleem, tocmai la naşterea Mântuitorului în ieslea cea săracă.
La Viena, în faţa unui alt palat administrativ, se deschide în fiece decembrie un festival al turtelor dulci. Pe Ringstraße, alee dominată de istorie, circulă caleşti şi tineri fericiţi. Nimic nu e formal într-un obicei pe care nici măcar bătrânii nu-i cunosc originile. Tradiţia rămâne prea ancorată în zidirea timpului creştin. „O tanenbaum!” nu a fost niciodată cântat ca la paradă.
Taguri: bucuria zapezii, decembrie, O tanenbaum!
