mariusghilezan.ro

Urmărind sâmbătă seara reportajul Oanei Stănciulescu de la Antena 3 cu Sorin Roşca Stănescu şi cei doi copii ai săi plimbându-se fericiţi pe pajiştea de la Snagov înainte de rugăciunea de noapte, mi-am adus aminte de  „feeling good spots,” tehnicile campaignerilor americani de exploatare a sentimentelor, pe care le-am exemplificat în Manual de campanie electorală încă din 2000. E clar Sorin Roşca Stănescu a început campania electorală. Îi voi duce noua ediţie a cărţii mele, acum şi cu social media. Nu pentru că nu ar şti cum se face brandingul personal, doar aşa din amiciţie. Prin 1998 voia să fiu vecin cu el la Snagov, dar mi-am dat seama că nu pot ţine cu el ritmul …financiar al cheltuielilor cu moşia 🙂

Emisiunea, deschisă ritualic, a continuat în foişor cu familia ILFOVEANU, de o rară nobleţe spirituală. Sorin Ilfoveanu, Ana Ruxandra Ilfoveanu, şi băieţii lor Nicu şi Adi, unul artist vizual şi celălalt sculptor. Încă de la început soţia marelui artist l-a corectat pe SRS spunând că la Art Mark a expus Sorin Ilfoveanu recent, nu la “Un mark.” Ce n-am înţeles ce căuta arta naivă în spatele excepţionalului pictor român, venerabil creator de şcoală. Poate doar din ambiţia amfitrionului de a nu-şi schimba gusturile kitch.

Păcat că cei doi colegi de-ai mei Oana Stănciulescu şi Sorin Roşca Stănescu nu au putut intra în Casa Sufletului unei familii excepţionale. Artiştii de-o modestie cucernică nu sunt obişnuiţi cu sticla. De ecran, fireşte. Ilfoveanu tatăl n-a mai dat un interviu de-o veşnicie. El e un artist care îşi slujeşte prin artă cetatea, nu caută sfada cu politicienii, asta n-au înţeles jurnaliştii. E un om retras, de-o cultură şi de o purtare princiară. Dar se lasă greu descoperit. Poate că dacă producătorii ar fi gândit să înregistreze momentul, repet de-o excepţională reuniune a excepţionalismului cu natura, s-ar fi eliberat temerile de “directul cu lumea.”

Timidului Adi i s-au prezentat lucrările în deplinătatea expresivităţii lor, lui Nicu, prea puţine realizări artistice, poate că producătorii nu-l cunoşteau. Oricum fiul cel mic expune mai des la Graz, Bologna, Berlin, Portland, decât în România. Nicu este un visător. El pictează când face fotografii. De-un optimism incorigibil îşi seduce publicul prin îmbinarea elevată a pitorescului românesc al fiinţei cu zoaiele postcomunismului. Dar interpretarea mesajului operei sale cere răbdare. Şi cere timp.

Dacă Sorin Ilfoveanu este mai cunoscut, picturile sale fiind în multe case ale baştanilor noului regim, Adi, fiul cel mare, a lucrat metalul şi piatra cu abilitatea unui obsedat de profunzimea burţii. L-am cunoscut când era tânăr. A rezistat în maşina mea vreo jumătate de oră fără să spună nimic. El vorbeşte prin opera sa, târziu am sesizat şi eu. Bine măcar că acum ştiu să-l citesc pe autorul de-o identitate expresivă rară printre români. Mulţi ani m-am gândit la simbolistica burţii din opera sa: îndestulare, plinătate, fertilitate, concepere, deci viaţă. Nu pot să spun decât că regret că nu l-am mai întâlnit demult.

Păcat că jurnaliştii n-au ştiut că Adi, interlocutorul lor, este însuşi artistul care a câştigat încă din 2003 concursul organizat de Primăria sectorului 1 pentru realizarea monumentului libertăţii presei din faţa Casei Presei, lucrare care aşteaptă de aproape zece ani să fie pusă în locul hidosului soclu al lui Lenin. Andrei Chiliman nu a aprobat alocarea bugetară, chiar dacă în decursul anilor s-au strâns nişte sponsorizări. Păi şi aripile lui Buculei, opera atât de dragă lui Ticu Dumitrescu sunt tot doar mulaje şi schiţe… Asta e România de azi şi excepţionalismul în materie de proiecte nefinalizate. Ce-l opreşte pe Sorin Roşca Stănescu să-l sune pe Andrei Chiliman, colegul său de partid, spre dreapta chibzuinţă pentru opera lui Adi?

George Moisescu, un alt artist, dar al PR-ului, a reuşit să câştige PR-AWARDS pentru celebrul eveniment “Eva a trăit la Pleşcoi“. O superbă acţiune de promovare a cârnaţilor din zonă. Adi Ilfoveanu a realizat o impresionantă sculptură a Evei la vârsta matusalemică. Dacă toţi o cunosc din fotografia biblică, aceea cu mărul, frumoasă şi drăgăstoasă, în concepţia adiilfoveană la aproape o mie de ani e burtoasă şi fără membre. La celebrul eveniment, ajungând ca deobicei cu întârziere, am întrebat unde este opera. Un fotoreporter m-a trimis în locul în care miroase.

Era în sala de jos a Muzeului Ţăranului Român. Îmi amintesc şi acum Un Moisescu boier interbelic şi un Adi tăcut în antecamera descoamării de belşugul carnal de către devoratorii de publicitate. O imagine groasă pe retina subţire.

Ana Ruxandra Ilfoveanu expune în galeria Dialog a Primăriei Sectorului 2. Vernisajul Un altfel de portret nu a fost interesant pentru Corect news atunci. Poate acum.

Mă bucur că un viitor politician de talia lui Roşca Stănescu a avut inspiraţia de a se lansa sau mă rog a se brendui – cum se spune acum – cu o familie de artişti.

Am să merg şi eu în grădina din Siliştea Snagovului să pozez Evele din iarbă cu poarta românească, în chip de pantograf, al trecerii tramvaiului numit dorinţă… de devenire politică.

“Nu mă întreba de primul milion,” parcă aşa se spune. Dar oligarhii ţineau la curtea lor mari artişti. Fără familia de Medici sau alţi donatori celebri am mai fi admirat azi Pietele?

Hai, băieţi, că se poate! Aruncaţi kitch-ul şi puneţi opere veritabile! Ilfovenii sunt aici şi acum.

Multe ar fi de spus despre excepţionala familie Ilfo.

PS: Peştii de tablă groasă, prezentaţi la emisiunea Panorama, nu erau ai lui Adi Ilfoveanu. Filmările în clar-obscur au fost spectaculoase, cu toate că opera artistului ar fi meritat mai mulţi watti alocaţi în reflectoare. Ştim că Naşul nu se zgârceşte la curent  🙂