mariusghilezan.ro

Era curbat, lung şi negru. Avea o coadă sură şi o arcuire de spaimă.  Braţul de ţinte, pielea împletită şi fuiorul din câlţi cânepii plesneau aerul dintre şemineu şi grindă. Deşi pironit, părea gata de atac. Deşi inert, părea suveran pe spaţiu. Lăsa o umbră de teamă şi un miros înfricoşător. De cremă de ghete. De frică lui nu intram niciodată în camera de la stradă.

Irma néni spunea să nu mă tem. Zicea că e o amintire de familie. Îl moştenise de la bunicul său care era căruţaş la Gróful Batthyány. Poate de aia îl lustruia mereu să fie şpilcuit. Purta o inscripţie EB. Atât am putut să aflu. Sigur avea o poveste anume. Dar niciodată pregătită pentru mine. Şi de aici toată teama. Refuzam să-l ating şi nici gând să-mi fac vreodată pantofii.

Nu ştiu cum erau alţii, dar mi-e nu-mi era frică nici de cal, nici de buhe sau de vulpi. Aveam o plăcere nebună de a merge la pescuit cu vârşa. Când nu cădeau scobari la bucata mea de pâine, era bun şi un ţipar sau câte-o broască. Toate ajungeau pe masa de operaţie. Greu era până le pironeam trupurile. Apoi cu bisturiul şterpelit de la tata le spintecam. Vulpea nu se lăsa pradă coliviei mele de prins grauri. Chiar dacă doar în vis ajungea şi ea răstignită, făcea parte din panoplia mea cu trofee, evident ţinută la secret.

Pe vremea când nu ştiam ce-s alea senzaţiile tari şi emoţiile moi, aveam o pulsaţie nebună în tâmplele juvenile, când pătrundeam vintrele răpuselor mele făpturi. Cu buricele pline de sânge, scoteam biruitor inima, trofeul  absolut. Doar ţipătul mamei stopa sacrilegiul. Întotdeauna cineva îmi ascundea laboratorul şi făcea curat pe masa de lucru. Bănuiam eu cine şi mă simţeam protejat.

L-am prins odată pe fratele meu mai mic bătând calul pe burtă cu un fel de cureluşă. Se arcuia şi-l lovea tot mai puternic. Bidiviul îşi răsfirase cotonoagele potcovite. Avuse şi animalul simţul său de conservare. Dintr-o iluminare am luat o frânghie din grajd şi am împletit-o ca pe un lasou şi l-am scos din ghiarele morţii. Scăpaţi de pericol, mi-am dat seama că obiectul salvator era lung, negru şi avea câlţi cânepii. Am dat o fugă în casă, iar peretele camerei de la stradă era gol.

Visam urât şi deliram în somn. O chingă nesfârşltă mă îmcolăcea şi mă sugruma. N-am  îndrăznit să mărturisesc nimănui coşmarul. După ceva vreme l-am auzit pe Berty Bacsi zicându-i lui tata:

–          Eu pânzur.
–          Lasă-mă băutura că nu-i de tine! I-a replicat al meu.

După câteva zile, l-am găsit atârnat în ştălog de o funie lungă şi neagră, plină de ţinte şi cu pantofii făcuţi care duhneau a cremă de ghete. Era cel mai bun vizitiu. La scurt timp s-a prăpădit şi calul. Amândoi au fost îngropaţi pe moşia Gróful Batthyány. Şi azi mormântul lor e un dâmb printre altele mai mici sau mai mari. Aveam să aflu mai târziu de ce se-ngropau, pe moşia nobilului, calul şi vizitiul în picioare: „Să fie primii ridicaţi la judecata drepţilor, când nimeni nu va mai întreba de ce Atilla, ieşit din apă, nu şi-a mai găsit nici ţoale, nici cal, asta ca un răspuns la pământeana dilemă, cine a fost primul: ungurul sau românul?”

Ajuns după ani pe locurile natale, acolo unde încălecatul Irmei, bona mea de toate zilele, nu mai era decât un ultim descălecat al cailor mei putere pe iarba grasă a mormântului ei în formă arcuită, am găsit o bucată de piele, lustruită care ţinea loc de inscripţie funerară.

Se zice că amintirile se şterg  în timp, dar mirosurile nu dispar niciodată din memorie. Peste ani, printre aventurile mele lumeşti, invitat într-un bar din Pesta de amicii mei maghiari, m-a  izbit deodată izul rătăcit al obiectului dispărut din casa servitoarei mele. Nu aveam cum să mă înşel.  Mi-au revenit în nări proiecţiile olfactive ale unei poveşti neconsumate. Am căutat cu privirea până ce am regăsit coada sură, cu fuior de câlţi cânepii, piesa dispărută din casa copilăriei mele. Erszy, o hună voluptoasă, îmbrăcată-n piele şi sclipici, biciuia la bară pe una ce juca rolul de sclavă. Aveam să aflu că o chema Isaura şi era din Ardeal. Profund marcat nu de simbolistica scenei sado, furios am smuls obiectul torturii.
“Îţi place scorbaciul?” m-a întrebat patronul clubului de senzaţii tari. L-am luat în mână. Dădusem peste inscripţia EB. Vroiam să-l revendic. Să-l cumpăr. Mi s-a spus că are o lungă poveste şi că după secole s-a reîntors acasă ca o zestre de familie. Nu era de vânzare. Dar şi eu aveam o complicitate neconsumată. Devenise obiect de patrimoniu naţional maghiar.  Oficiul naţional de la ei ar fi atestat biciul că ar fi aparţinut Elisabetei Bathory, sângeroasa prinţesă maghiară, care îşi schingiuia supusele virgine şi apoi făcea baie în sângele lor. Am protestat în zadar. Totul era de dinainte scris.  Îmi venea să-l scot din coşmarurile copilăriei mele şi să-l îmbrăţişez ca pe o nouă-veche descoperire.  Dar drepturile  patrimoniale nu m-au lăsat. Măcar s-a reîntors la obiectul muncii sale.